8:29 PMBine ati venit Vizitator | RSS
Năvodari
Menul site-ului
Intrare in site
cauta in site

Puncte de vedere


Principala » 2010 » Mai » 21 » Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi
11:13 PM
Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi
CARTEA ÎNTÂIA


La Piatra Craiului, în munte
Diagonalele unui testament
E tot filozofie...
Asta-i rochia albastra
Între oglinzi paralele
Ultima noapte de dragoste


CARTEA A DOUA

Întâia noapte de razboi
Fata cu obraz verde, la Vulcan
Întâmplari pe apa Oltului
Post înaintat la Cohalm
Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu
"Wer kann Rumänien retten?"
Comunicat apocrif




LA PIATRA CRAIULUI, ÎN MUNTE

În primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, întâia data concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitala, la fortificarea vaii Prahovei, între Busteni si Predeal. Niste santulete ca pentru scurgere de apa, acoperite ici si colo cu ramuri si frunzis, întarite cu pamânt ca de un lat de mâna, erau botezate de noi transee si aparau un front de vreo zece kilometri.
În fata lor, câteva dreptunghiuri de retele si "gropi de lup" erau menite sa sporeasca fortificatiile noastre. Toate capetele acestea de transee, risipite ici-colo, supraveghind soseaua (?) de pe boturi de deal, nu faceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci tiganesti, cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumatate de zi, toate întariturile de pe valea Prahovei, cu retele de sârma si cu "gropi de lup" cu tot. (Gropile astea de lup erau niste gropi cât cele pe care le fac, jucându-se, copiii în nisip, iar în fund aveau batut câte un mic tarus, ascutit apoi ca o teapa în sus.) Dupa socotelile Marelui stat-major român din 1916 - adica din timpul bataliei de la Verdun - dusmanul care venea la atac avea sa calce, din nebagare de seama, în aceste gropi si sa se împunga în tepi, fie în talpa, fie în spate. Despre "valea fortificata" a Prahovei vorbea cu respect toata tara: Parlamentul, partidele politice si presa. Ca sa nu poata fi vazute din tren aceste realizari misterioase, vagoanele nu circulau decât cu perdelele trase, sau, daca nu erau perdele, cu geamurile mânjite cu vopsea alba, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la arma. La 10 mai, în acelasi an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an si mai bine, se gasea pe frontiera, deasupra Dâmbovicioarei în munti, tot pentru acoperire si fortificatii. Aci, aceeasi gluma: câteva sute de metri de transee-jucarii erau menite sa ilustreze principiile tactice ale armatei române de neînvins. Frontul de acoperire al batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri de frontiera, catre vama Giuvala în dreapta, iar spre stânga pâna la domul alb, de piatra, al culmii Piatra Craiului. Noi "fortificasem" însa, cu trei sute de metri de transee, ca mai sus, dar fara gropi de lup, numai batatura de iarba verde dintre casuta care ne slujea de popota si casuta unde locuia comandantul de batalion. Fireste ca daca vreun nefericit s-ar fi ratacit pe aci "sa vada" întariturile noastre, ar fi fost arestat si probabil executat ca un spion.
În realitate, vremea se trecea cu instructie într-o poiana mai marisoara, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împarteam în români si turci, si navaleam urlând unii într-altii. Stiu bine ca în acest timp se dadeau asigurari în Parlamentul tarii ca "suntem bine pregatiti", ca în doi ani de neutralitate "armamentul a fost pus la punct", iar anumite persoane îsi luau raspunderea afirmarii ca suntem gata "pâna la ultimul nasture, pâna la ultimul cartus", iar cu stiinta luptei pâna la cucerirea oricarei pozitii, fie ea socotita ca inexpugnabila.
Pentru ceilalti, poate ca aceasta vilegiatura militara n-ar fi fost prea mult dezagreabila. Camarazii erau oameni cumsecade, care îsi credeau la necaz. Prânzurile si cinele luate laolalta, în odaita scunda a popotei, treceau potolit, între mâncaruri de birt mic, taraganate convorbiri despre amaraciunile concentrarii prea îndelungate, despre intrigile de la comanda regimentului, despre cele mai bune sfaturi pentru pregatirea muraturilor si a borsului, menite sa fie trimise prin scrisori acasa, si, în zile mai de seama, despre partidele politice ale tarii, când cei care citeau gazeta în fiecare zi aveau prilej sa straluceasca prin comunicari inedite.
Pentru mine însa aceasta concentrare era o lunga deznadejde. De multe ori seara, la popota, era destul un singur cuvânt ca sa trezeasca rascoliri si sa întarâte dureri amortite. E îngrozitoare uneori aceasta putere a unei singure propozitiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca sa porneasca dintr-o data macinarea sufleteasca, asa cum din zecile de combinatii cu sapte litere ale unui lacat secret, una singura deschide spre interior. În asemenea împrejurari, noptile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate si mistuitoare.
La drept vorbind însa, în asta-seara nu atât discutia, care nu mai era o simpla aluzie, m-a aruncat în halul acesta de rascolire, ba era chiar prea directa ca sa mai fie atât de otravitoare, cât încercarea neizbutita, pe lânga comandantul batalionului, de a obtine o permisie la Câmpulung.
"Popota" unde suntem acum e într-o odaie mica, sateasca, mai sus decât toate satele românesti din munte. E abia mai mare ca o coliba, varuita în alb, cu doua paturi înguste la perete, acoperite cu velinte vechi, si care acum ne slujesc si drept scaune de masa. O lampa de "gaz" da o lumina galbuie, aproape la fel de lesinata ca a vinului, din paharele mari de apa, de dinainte. Masa e, fireste, de brad, ca la cârciumile de drum mare si acoperita cu pânza taraneasca. Cum fiecare ofiter are tacâmul lui de acasa, ales cu dinadins de proasta calitate, "ca se pierde", avem dinainte o împerechere de farfurii, cutite si pahare, adunate parca de prin bâlci. Toti cei paisprezece ofiteri ai batalionului de acoperire suntem îngramaditi aici si, în asteptarea cafelelor, se continua, fara ca nimeni sa se sinchiseasca de fumaria în care ne gasim, discutia începuta o data cu masa si iscata de o gazeta adusa de la aprovizionare.
Întâmplarea e între cele obisnuite, iar discutia e la fel cu toate discutiile literare, filozofice, artistice, politice, militare, religioase ale oamenilor care, în saloane, în restaurante, în tren, în sala de asteptare a dentistului, "îsi spun parerea lor" cu convingerea neînduplecata si matematica cu care larvele îsi tes în jur gogosi.
Un proces dezbatut la Curtea-cu-jurati din Bucuresti a sfârsit printr-o achitare, patimas comentata. Un barbat din asa-zisa societate buna si-a ucis nevasta necredincioasa si a fost absolvit de vina de catre judecatorii lui.
Capitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flacau ardelean, fara sa fie din Ardeal, voinic, cu mustata balaie, regulata ca insigna de pe sapca cheferista, ceva mai mare însa, aproba fara codire hotarârea juratilor...
- Domnule, nevasta trebuie sa fie nevasta si casa, casa. Daca-i arde de altele, sa nu se marite. Ai copii, ai necazuri, muncesti ca un câine si ea sa-si faca de cap?... Ei, asta nu... Daca eram jurat, si eu îl achitam.
Capitanul Dimiu e un conformist. Întârziat mult în grad, om cu rosturi gospodaresti, nu si-ar permite sa poarte la vârsta lui chipiu frantuzesc, moale, turtit, asa cum poarta capitanii tineri, ci a ramas la modelul "Regele Carol I", înalt, rigid ca de carton (ca asa si era), tesit la spate numai.
Mai surprinzator parea ca opinia contrara era sustinuta de capitanul Corabu, tânar si crunt ofiter, cu scoala germana, justitiar neînduplecabil, "spaima regimentului". Acum era de nerecunoscut. Pastra asprimea frazei scurte, dar sentimentele acestea de aparator al dragostei nu i le banuise nimeni, niciodata.
- Cu ce drept sa ucizi o femeie care nu te mai iubeste? N-ai decât sa te desparti. Dragostea-i frumoasa tocmai pentru ca nu poate cunoaste nici o silnicie. E preferinta sincera. Nu poti sa-mi impui sa te iubesc cu sila.
Capitanul Floroiu, putintel, delicat si cu fata blonda-sters, îmbatrânita înainte de vreme, era de aceeasi parere.
- Cum poti sa ai cruzimea sa siluiesti sufletul unei femei? Dreptul la dragoste e sfânt, domnule... Da, da... si aci lungea mult, cu capul întors a necaz, în profil, pe cei doi "a". Îti spun eu... oricând... unei femei trebuie sa-i fie îngaduit sa-si caute fericirea.
Si toti ceilalti, tineri sau mai batrâiori, lasând ca discutia sa fie dusa cum se cuvine de catre superiori, erau, dealtfel, de aceeasi parere.
As fi vrut totusi sa spun si eu doua vorbe. Simplismul convins al acestei discutii ma facea sa surâd nervos, caci se suprapunea celor înveninate din mine, ca în revistele ilustrate prost, unde rosul cade alaturi de conturul negru. Dar fiindca vorbeam încet, nu eram auzit, si cum începeam fraza, câte o voce mai puternica mi-o lua cu hotarâre si pasiune înainte.
Ar fi drept sa arat ca nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta asa. În literatura, de pilda, si în teatru era acelasi lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele asa-zise bulevardiere, mult la moda pe atunci, nu proclamau decât "dreptul la iubire", si în privinta asta erau noi si revolutionare, fata de piesele care proclamau în vremuri prafuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tânar francez, ale carui eroine "poetice", elocvente, cu parul despletit si umerii goi, într-un decor de lux si muzica, îsi cautau "fericirea" trecând peste orice, târâte de patima. Femeile din toate capitalele plângeau, înduiosate pâna la mistuire de neîntelegerea barbatilor brutali din piesa, incapabili sa simta frumusetea sublima a iubirii.
Cum teatrul, mai cu seama prin dialogul lui, care trebuia sa dea "iluzia vietii" (presarat doar cu vorbe de spirit ici si colo), se obligase sa dea deci imaginea exacta a publicului si a convorbirilor lui, publicul, la rândul sau, împrumuta din scena fraze si formule gata si astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalitatilor comunicante, se stabilise o adevarata nivelare între autori si spectatori:
- Nu stiu, domnule - filozofa cu resemnare capitanul Dimiu, stând mare, dar cuminte ca o fata, la masa - mie mi se pare ca nevasta nu trebuie sa-si faca de cap... mai e si obrazul omului în joc. Si dadu ordonantei servetul împaturit cu grija si chibzuiala. Surâd caldut capitanului, si pentru ca are dreptate, si pentru ca am nevoie de bunavointa lui. Pândesc cu suflet de sluga momentul sa-i cer o favoare.
- Domnule capitan - caci capitanul Floroiu era ceva mai nou în grad decât comandantul de batalion - admiti dumneata, te rog spune, admiti dumneata sa ucizi o femeie care-ti declara ca nu te poate iubi? Ei, cum vine asta?
- Nu stiu cum vine, dar eu as achita pe cel care si-a omorât nevasta din pricina ca ea si-a parasit barbatul si copiii.
Am surâs din nou mieros si aprobator. Stiu cât plictiseau pe camarazii mei aceste încercari care adulmecau bunavointa comandantului, dar era peste puterile mele. Ma oferisem în ajun sa execut cu plutonul o sapatura pe care altii nu o izbutisera, si aceasta oferta a mea îi dezgustase. Întelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam face? În mine era o foiala de serpi, care ajungea deasupra numai într-un surâs, înseriat vietii militaresti.
Am crezut acum ca e momentul propice si - în soapta bâlbâita, jucându-ma cu furculita si cutitul, sa nu tradez emotia de moarte care ma gâtuia - i-am repetat cererea din ajun.
- Domnule capitan... stiti... va rugasem... am la Câmpulung... Trebuie sa fiu mâine seara acolo. Stiti, azi am aranjat cu serviciul...
Îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hârtie alba, pe care le arunca, prin camera, copiii, jucându-se.
S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasa acra si plictisita:
- Domnule sublocotenent - cu un "domnule" trântit - ti-am spus ca nu se poate, nu o data, de zece ori. Nu se poate, si nu se poate... Aici nu sunt nici eu de capul meu.
Am devenit livid si am surâs ca un câine lovit, cerând parca scuze ca înghit puneri la punct atât de grave.
Dar peste câteva clipe m-a cuprins o ura amara si seaca împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabila, pripit, ca o încalzire si o iritatie a pielii pe tot corpul. Nu asteptam decât sa izbucnesc... Pândeam un prilej, o cotitura de fraza sau un gest, ca sa intervin cu o aruncatura de grenada. Totdeauna, insuccesul ma face în stare sa comit, dupa el, o serie interminabila de greseli, ca un jucator la ruleta, care, încercând sa se refaca, mizeaza mereu în contratimp: de doua-trei ori pe rând rosu si trece apoi pe negru, tocmai când acesta nu mai iese, revine, si asa la nesfârsit, cu îndârjire. Sunt în stare sa fac fata, cu un sânge rece neobisnuit, chiar întâmplarilor extraordinare, pot transforma însa mici incidente în adevarate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu.
Eram acum destul de lucid ca sa-mi dau seama ca sunt aproape în pragul unei nenorociri, caci în asemenea împrejurari consiliile de razboi sunt, ca si regulamentele, necrutatoare si dau pedepse absolut disproportionate - douazeci de ani de munca silnica pentru o palma data superiorului, de pilda - dar în acelasi timp ma simteam evadat din mine însumi, cazut ca pe un povârnis prapastios.
- Corabule, asculta-ma ce-ti spun... Asta-i parerea mea cel putin. Cum? admiti dumneata ca sa... ca asa vine, nu-i asa? - si aci întoarse capul ca sa gaseasca macar o aprobare initiala, dar nu mi-a întâlnit decât privirea taioasa - în sfârsit, nu-i asa? ca sa-si lase casa si copiii, sa-ti spuna "alivoar, stimabile" si tu sa nu-i rupi picioarele?... Ba sa faci si pe delicatu! "Noroc si sa fie de-a buna, cucoana."
- Domnule capitan - caci Corabu nu numai ca era cu mult mai nou, dar îi era acum si subaltern - eu va întreb înca o data: Admiteti dumneavoastra dragoste cu sila? Daca o femeie zice "nu-mi mai placi... sa ne despartim"... Poti dumneata sa spui: "nu... esti condamnata pe toata viata, n-ai drept sa divortezi..." Da?
- Ei bine, daca e vorba de o despartire în regula, atunci e altceva, fireste. Eu nu vorbesc de divort... eu zic de femeia care-si însala barbatul.
Am intervenit nervos si aproape suierat... Atât de viu si ca mimica, încât toti s-au întors spre mine.
- Nu, nici atunci.
Si am reluat mai scazut, demascându-mi premeditarea, acum când toti ma priveau uimiti.
- Discutia dumneavoastra e copilaroasa si primara. Nu cunoasteti nimic din psihologia dragostei. Folositi un material nediferentiat.
Daca as fi spus asta ca opinie obiectiva, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar era în tonul meu, în ostentatia neologismelor, o nuanta de jignire si dispret, încât toti m-au privit mirati, nedeprinsi cu atitudini atât de putin militaresti, iar capitanul Corabu, întarâtat, dar stapânindu-se, s-a întors spre mine cu un fel de mica solemnitate acra de magistrat.
- Cum, domnule, daca o femeie zice: "nu mai vreau", dumneata zici: "ba da, sa vrei?" Hai?
- Daca e vorba de o simpla împreunare, da... are drept sa zica: nu mai vreau... Dar iubirea e altceva. Iar daca nu stiti ce e, puteti, cu notiunile dumneavoastra cumparate si vândute cu toptanul: "asa am auzit... asa vând" sa dezbateti toata viata, ca tot nu ajungeti la nimic. Si privindu-i dispretuitor: Discutati mai bine ceea ce va pricepeti.
Au tresarit toti si apoi au ramas încremeniti de nedumerire, ca si când din tavan s-ar fi desprins, si ar fi cazut în mijlocul mesei, peste farfurii si pahare, o cobra încolacita si împaiata. Izbucnirea mea era nelalocul ei, vulgara, fara temei, între oamenii acestia care vorbeau obisnuit dupa masa, dar musteala otravitoare din mine trebuia sa razbeasca. M-am sculat brusc si am iesit batos ca dintr-o plina sedinta, mereu în uimirea tuturor.
M-a ajuns în prag, ca un cutit în inima, suieratoare si groaznica, vocea capitanului Corabu:
- Sublocotenent Gheorghidiu...
Si în aceeasi clipa am auzit un rostogolit de tacâmuri, caderea unui scaun si am înteles ca, turbat, capitanul Corabu sarise în mijlocul odaii.
Am încremenit o clipa cu spatele la ei si am gândit: sunt pierdut... linistit si simplu, cum poate fi un medic care ar constata ca are cancer. Stiam ca mai lovise un ofiter.
M-am întors dintr-o data cu tot corpul si am facut un pas înspre mijlocul odaii. Capitanul Corabu, care, înfipt în picioare si mult mai voinic decât mine, ma astepta, a înlemnit cu mâna ridicata când a vazut pumnul meu crispat, gata sa loveasca. Ma simteam alb, cu tot sufletul în asteptare si linistit ca un cadavru. Era, dealtfel, un fior în întreaga încapere, care a facut sa nu mai respire nimeni. Capitanul mi-a întâlnit privirea si a ramas ca o linie. Cred ca mi-a vazut în ochi privelisti de moarte, ca peisajele lunare. Au înteles toti ca sunt hotarât sa raspund si apoi sa ma omor. Niciodata n-am fost lovit ca barbat si cred ca n-as putea îndura asta. Dealtfel, mai ajunsesem de doua ori poate, în viata mea, pâna în acest prag. Ba, copil chiar, era sa fiu sfâsiat de un buldog, care se napustise asupra mea, dar i-am întâlnit într-o fulgerare privirea, si a încremenit pe loc, ca si mine, alb atunci, ca si azi, probabil. Niciodata simt ca n-as putea face asta cu vointa, ca un exercitiu. Cred mai curând ca aceasta privire e ca o punte suprema de la suflet la suflet, de la element la element.
Am iesit palid mereu, în tacerea obosita si întinsa.
În salita mica, aproape sa ma lovesc de ordonantele care scoteau tacâmurile...
- Domnule sublocotenent, la noapte compania noastra da trei posturi!
Era plutonierul Raicu, care astepta sa terminam masa.
- Lasa-ma în pace, si am iesit în luminisul de iarba si luna. E în mine acum o deznadejde mistuitoare, care numai la gândul ca trebuie sa ma duc acasa îmi îngroasa vinele gâtului. Simt nevoia sa alerg, sa umblu pe poteci. Nu stiu ce sa fac si ma ispiteste, ca o soapta seaca, gândul sa plec totusi la Câmpulung, acolo unde se aleg firele norocului meu. Un îndemn de prudenta îmi spune însa ca as zadarnici poate totul, printr-o greseala de impulsiv.
Orisan ma ajunge din urma, îngrijorat, si ma întreaba de aproape:
- Gheorghidiule, asculta, ce e cu tine?
Îmi ia bratul, dar caut sa ocolesc raspunsul.
- Nimic.
- Asculta, ma, ce a fost iesirea de adineauri?
Nu mint deloc, fireste, când, abia retinându-ma, continuu si acum o fierbere, nejustificata de temperatura locului si a momentului si deci retorica pentru spectator sau pentru cel ce nu se recunoaste în întâmplare.
- M-a scos din sarite atâta saracie de spirit într-o discutie. Cu notiuni primare, grosolane, cu întelesuri nediferentiate. Ce stiu ei despre dragoste, de vorbesc interminabil? Platitudini, poncife din carti si formule curente... Dogme banale, care circula si care tin loc de cugetare.
- Dar... si ramâne în gol, caci simte, acum abia, ca lamuririle sunt din alta "clasa" decât i se paruse izbucnirea insolenta de adineauri.
Si totusi el nu banuieste nici acum, nu poate da la o parte perdeaua care-mi acopera sufletul, ca sa stie ce rani sunt acolo, cât de mult aceasta izbucnire a mea e un istovitor si amar "pro domo". Nu-l las sa ma întrerupa macar.
- Ce-i o iubire, ca s-o faci regula casnica? A se sterge pe picioare la usa... a nu-si însela barbatul... asa cum vrea Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea regulament de serviciu interior al conjugalitatii? Dar infinit mai superficiala înca e formula lui Corabu. Cum? se pot desparti asa de usor doi amanti? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rana si se lipeste de ea de nu-l poti desface decât cu suferinte de neîndurat... dar doua suflete care s-au împletit... au crescut apoi laolalta? Daca admiti ca o casnicie e o asociatie pentru bunul trai în viata, e rusinos, fireste, sa protestezi atunci când e dizolvata. Dar cum sa primesti formula de metafizica vulgara ca iubirea sufleteasca e o conjugare de entitati abstracte, care când se desfac se regasesc în aceeasi forma si cantitate ca înainte de contopire: doi litri de apa si sare, pusi la distilat, dau un litru si jumatate de apa si o jumatate de litru de sare; amesteci iar si iar ai doi litri de apa si sare? A crede ca iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplista înseamna, fireste, a discuta ca toata lumea, prosteste... O femeie îsi da sufletul si pe urma si-l reia intact. Si de ce nu? Are drept sa ia înapoi exact cât a dat.
Fara sa vreau, înfierbântat înca de propria mea izbucnire, de tot ce mocnisem în suflet, strâng furios bratul lui Orisan, care la început a încercat nedumerit sa ma întrerupa si care acum, întelegând, ca la lumina unei torte, ca e vorba de sentimente refulate, sugrumate îndelunga vreme, tace, ascultându-ma, pe poteca luminata de luna, sub cerul înalt, aci, între culmi de munti.
- O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti greu, la început, sa-ti placa femeia fara care mai târziu nu mai poti trai. Iubesti întâi din mila, din îndatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, îti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa înseli atâta încredere. Pe urma te obisnuiesti cu surâsul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat îti trebuieste prezenta ei zilnica. Înabusi în tine mugurii oricaror altor prietenii si iubiri. Toate planurile de viitor ti le faci în functie de nevoile si preferintele ei. Vrei succese ca sa ai surâsul ei. Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile sufletesti repetate si ca, mentinute cu vointa, duc la o adevarata nevroza. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urma.
Îti construiesti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, îti fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor pâna la moarte sunt facute pentru doi insi. A plecat de acasa, si esti necontenit îngrijorat sa nu i se întâmple ceva... Te strapunge ca un stilet orice aluzie despre ea si esti nebun de fericire când, dupa greutati materiale si umilinte uneori, ai izbutit sa-i faci o surpriza care s-o uimeasca de placere. Ei bine, într-o zi vine femeia aceasta si-ti spune ca toate astea trebuie sa înceteze pâna mâine la ora 11,35, când pleaca la gara. Shylock n-a avut curajul sa taie din spatele unui om viu exact livra de carne la care avea dreptul, caci stia ca asta nu se poate. Totusi, femeia crede ca din aceasta simbioza sentimentala, care e iubirea, poate sa-si ia înapoi numai partea pe care a adus-o ea fara sa faca rau restului. Nici un doctor nu are curajul sa desparta corpurile celor nascuti uniti, caci le-ar ucide pe amândoua. Când e cu adevarat vorba de o iubire mare, daca unul dintre amanti încearca imposibilul, rezultatul e acelasi. Celalalt, barbat sau femeie, se sinucide, dar întâi poate ucide. De altminteri asa e si frumos. Trebuie sa se stie ca si iubirea are riscurile ei. Ca acei care se iubesc au drept de viata si de moarte, unul asupra celuilalt.
Orisan nu vede ca-mi sunt ochii plini de lacrimi în întuneric, dar fara îndoiala simte asta din deznadejdea înmuiata a vocii mele. Tace, alaturi de mine, îndelung, din delicatete... Abia târziu ma întreaba cu sfiiciune:
- Suferi, Gheorghidiule?
Nu raspund nimic, caci as izbucni în hohote nervoase. Muschii fetei îmi sunt contractati.
Ma duce apoi pâna acasa. În prag, nu ma mai pot stapâni.
- Daca mâine seara nu-mi da drumul pentru doua zile, dezertez.
Pleaca fara sa spuie o vorba, dar ghicesc în strângerea de mâna o nedumerire, o prietenie descurajata parca.

Categorie: Minibiblioteca virtuala | Vizualizari: 325 | Adaugat de: Lazar_edeleanu | Raging: 1.0/1
Total comentarii : 0
Prenume *:
Email *:
Cod *:
Categori
Dosarul elevilor [2]
Abc didactic [2]
Minibiblioteca virtuala [1]
Coltul profesorilor [3]
Interpretari [1]
Lecturi [2]
Film [2]
Calendar
«  Mai 2010  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
     12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31
Arhiva materialelor
prieteni
Statistica

Total online: 1
Vizitatori: 1
Utilizatori: 0
creat de