Puncte de vedere

Structura sublimului de sorginte tragică

şi lexemul  ,,mulţumesc”

 în fața unui banal ,,buchet de flori”

!!!ATENŢIE: INTERZIS PERSOANELOR CARE SUFERĂ DE CEEA CE PARE A FI CECITATEA. VĂ MULȚUMESC PENTRU ÎNȚELEGERE.

Eseul de faţă îşi propune să analizeze ceea ce Umberto Eco ar denumi drept ,,artificiile consolării[1]” deoarece obiectul nostru de studiu ,,constituie o combinaţie de locuri topice articulate între ele potrivit unei tradiţii care are ceva ancestral şi ceva specific[2]”. Am considerat necesar acest tip de abordare tocmai datorită meritului lexemului ,,mulţumesc” (un merit incontestabil, ca şi în cazul florilor sau al dinţilor) de a investi realitatea cu semnificaţii primordiale, apte să cuprindă realitatea lumii.

Nebunia gestului de a spune ,,mulţumesc”, de a oferi un apparent buchet de flori, este o nebunie aflată la limita frumosului, sublimului, tragicului, comicului, graţiosului, grotescului şi chiar a urâtului, este o nebunie a singurătăţii, instabilităţii unui canon socio-cultural. Absurdul acestui canon va fi explicitat prin tragicul de sorginte sublim.

            Conform Marelui Dicţionar de Neologisme[3] , lexemul ,,sublim” reprezintă ,,adjectivul aflat la un înalt grad de perfecţiune, de desăvârşire morală sau intelectuală; superb, înălţător, de o perfecţiune, de o frumuseţe neîntrecută”, dar care, ca substantiv neutru intră în categoria esteticii ,,care exprimă însuşirea unor obiecte sau procese de o amploare neobişnuită, a unor acte umane de excepţională nobleţe morală, capabile să provoace un sentiment de elevaţie, uimire şi admiraţie, forma cea mai înaltă a perfecţiunii”. Rezultă deci, că, substantivul ,,mulţumesc” , conotat /+frumos/ /+sublim/ /-animat/ /+colorat[4]/, indică un mod de fiinţare elevată atât a lumii cât şi a omului ca parte a unei lumi.  Acea spaimă încântătoare a sublimului de care Ian Ianoşi vorbeşte este dublată de senzaţia de tragic care însoţeşte acel ,,mulţumesc”. Pe aceeași linie, vom constata faptul că lexemul ,,florile” conotat /+frumos/ /+sublim/ /+animat/ /+colorat/, indică un mod de reinventare a fiinţei drept un cod de civilizație.

Observând gestul de a mulţumii, de a oferi flori atât de plagiat din perspectiva banalităţii omului, observăm că afirmaţia lui Kant conform căruia sublimul ţine de cantitate care este /-limitată/, lipsită de formă şi subiectivă se susţine deoarece conceptul de sublim are la bază conflictul ideii de mulţumesc, respectiv tot ce presupune acest lexem.

            Valoarea fundamentală a lexemelor ,,mulțumesc”, ,,floare” trimite la pasivitatea eului de a se lăsa cucerit de ,,plăcerea regresivă a întoarcerii la ceva aşteptat[5]”, deci valoarea lexemelor amintite mai sus presupun o non-valoare deoarece actualizează bucuria, nevoia şi simţul ca efort în dăruire pentru re-primirea de elemente sublime. Sublimul unui banal mulțumesc, unui buchet de flori constă în obţinerea unui rezultat deliberat sau nu de (auto)mulţumire. Omul modern este (sau ar trebui să fie) conştient de imposibilitatea depăşirii limitelor propriei existenţe şi de aici rezultă acel joc mopetian al cunoaşterii şi al fericirii de tip intra-muros pentru refacerea eului de sorginte sublimă prin intermediul florilor. Orice încercare de a des-sublima noţiunile supuse analizei noastre printr-o cenzură metafizică de tip blagacian, plasând cele două concepte într-o existenţă in-autentică, dar mereu actuală, eşuează.

            Limbajul a devenit o temă constantă a cercetărilor secolului XX încât unii gânditorii au încercat să re-constituie floarea ca tip ce aparţine unei clase în limitele cui se re-defineşte universul uman. Floarea are rolul de a umple golurile lumii umane. Mulțumesc presupune un ipse, acela de a fi el însuși, de a reda acel idem, acea identitate în ruptură. Legătura intimă şi esenţială dintre limbaj-fiinţă-mulțumesc / floare este recunoscută şi de gândirea tradiţionalistă conform căreia floarea luată separat trimite la virtuţiile sufletului (nu este vorba de orice tip de floare, ci doar de cele alese), în timp ce buchetul trimite la perfecţiunea spirituală. Pe această linie, lexemul ,,mulțumesc” poartă amprenta unor locus amoenus, amprenta unui sine cultural.

            Floarea, orice floare, mai puţin trandafirul a cărui frumuseţe este rezultanta existenţei nu doar a aranjamentului petelor, ci a ţepilor care oferă o plăcere a durerii de tip sublim, este o ,,fiinţă” cu o structură complexă, cu o ,,trăire psihică” aparte. În vază sau în ghiveci, în buchete sau în aranjamente, în casă, în grădină sau în parc, singure sau asociate, florile constituie tot atâtea prilejuri de bucurii pe care ni le facem noua înşine sau celor dragi.

            Conceptul de ,,floare” presupune multe alte probleme care ar putea fi abordate (cum ar fi de exemplu faptul că florile sunt, se zice, nişte mesageri ai gândurilor şi sentimentelor umane,  contribuind la dezvoltarea relaţiilor sociale, reflectând în modul cel mai strălucit rafinamentul şi personalitatea omului), dar pe noi ne interesează analiza unui buchet ca rezultant al unei mişcări socio-cultural-literare.

Aşa cum ,,limba este casa fiinţei[6]” tot aşa şi floarea este unealta care invocă esenţa existenţei. Astfel, un buchet de flori ajunge să vorbească, aducând la împlinire sarcina ei fundamentală (scopul urmărit).

Tematizarea epistemologică frontală a sublimului este revelatoare prin însăşi obiect său de cunoaştere, prin însăşi imginea sa  de floare, aceasta deschizând calea omului către mulţumire, iar ambalajul sublimitatea necesară atingerii scopului urmărit. Hipersubiectivarea semiotică a subiectului postmodern-floare se face din postura istorico- genealogică modernă a florii. Deci, la o primă lectură, buchetul de flori care ne-a suscitat interesul se supune unui principiu al incompletitudinii, al păstrării categoriei sublimului. Identitatea florilor presupune deformarea referentului lor (realitatea empirică/ obiectivă). Ele suportă o grilă de lectură. Prin intermediul acestei grile de lectură ele transportă o ambiguitate primordială, indicibilă ambalată într-o libertate de care nu ne dăm seama decàt cànd constatăm puterea lor de a semnifica o nouă viaţă. Fotosinteza îşi ia energia necesară (ca să nu spunem vitală) din razele de lumina. Este atât de eficienta, încât produce cantităţi mari de materie organică. Această materie organică  furnizează o sursă regenerabilă de hrană pentru animale si om. Acest stat incert este păstrat chiar dacă, odată cu apariţia fotosintezei, viaţa a trecut doua bariere: a fost asigurată producţia continuă de alimente şi a fost furnizat oxigen pentru ca această hrană să fie utilizată în mod eficient. Acest statut al incertitudinii este conservat în orice buchet de flori deoarece incertitudinea de sorginte oxigen-dioxid de carbon se transformă într-un incert de tip superior în care oxigenul recuperează şi anulează dioxidul de carbon poate şi datorită statutului controversat al emoţionalului şi al zguduitorului care predomină atât destinul omunlui cât şi prototipul buchetului de flori. Florile înseamnă, dragoste, iubire, speranta, incredere, pretuire, pofta de viata; prin ele exprimăm tot ce este mai nobil şi mai frumos în viaţa fiecaruia dintre noi. De aici rezultă şi cele două modalităţi fundamentale de a se exprima: una semiotică şi una hermeneutică. Cică, dacă fiecare dintre noi am înţelege, chiar si numai pentru o clipă, mesajul extraordinar pe care îl transmite atât de elocvent o floare, atunci lumea în care trăim ar fi cu mult mai buna (!!!). Acest tip de mesaj se încadrează în sfera simbolică a buchetului care trebuie reprezentat ca o configuraţie care serveşte la constituirea unui cadou (semn).

            Dacă privim un buchet de flori, orice buchet, observăm un contur linear alcătuit dintr-o dâră verde, utilizată ca mijloc al reprezentării virtuţiilor sufletului. Verdele, conotat /+albastru/ /+galben/ rezultă din interferenţele lui /+rece/ şi ale lui /+cald/ pentru a reafirma armonia portocalie. Astfel, tabloul trimite la sublimul de tip actinie, simbolizând echilibrul fragil dintre spirit (reprezentat de nuanţa semicrudă de verde) şi libido e (reprezentat de portocaliul arzător). Instinctiv, în fiecare dintre noi există un mic artist, un creator al frumosului de sorginte sublimă. Ceea ce ste important este însa cum  deprinderile noastre valorifică aceste aptitudini ale sublimului. Toate florile sunt frumoase, dacă le cunoaştem, dacă ştim cum trebuie oferite, când şi unde.

            Conform  Marelui Dicţionar de Neologisme[7], lexemul ,,tragic” reprezintă ceea ce stă sub semnul zguduitorului, al jalnicului şi al funestrului, este o ,,categorie estetică, sentiment de milă şi durere inspirat de înfràngerea sau pieirea, în urma unor împrejurări vitrege, a unor eroi, idealuri sau categorii sociale valoroase”. Tragicul buchetului nostru de flori atacă conceptul de bază al lexemului ,,floare”, reformulând mitul florii, ba chiar propunând o altă viziune a florii.

            Mergând pe postulatul ianoscian al tragicului ca frumuseţe inversată, am putea afirma că orice buchet trimite la un anumit act al trăirii transfigurat în buchetul de flori, mărturisând astfel o tensiune, un conflict, un fals-monstru dotat cu o extraordinară putere de fascinaţie camuflat de o oroare benefică în faţa tragicului.

            Buchetul de flori are adesea înţelesul de iubire, dorinţă, plăcere, mulţumire. Însă, încă de la începuturi omul preferă "mulţumirea sub formă de floare” ca substituit pentru ,,vreau ceva”. Astfel, sensul buchetului de flori se transformă într-un sens al suferinţei, suportul vital al omului condiţionat de aspiraţia metafizică a falsei buneivoinţe camuflate într-un buchet de flori scurgându-se spre "ceva”. Combinarea portocaliului cu albastrul nu reprezintă altceva decât  ,,reflexul conştiinţei că libertatea noastră nu îşi este propria-i cauză, că ea ne-a fost conferită[8]”. De aici sentimentul tragic al florii şi al actului de a oferii flori.

            Florile ne permit să ne exprimăm sentimentele, fie false sau reale, fie că stau sub semnul sublimului sau al tragicului. De obicei, a oferi flori cuiva este o dovada de preţuire. Sublimitatea unui buchet de flori constă în oferta de nostalgie, romantism, îndrăzneală şi/sau reţinere. Totul este să le cunoşti semnificaţia. Iubirea, mulţumirea, felicitarea şi cererea sunt mai credibile dacă exprimarea lor este însoţită de un buchet de flori. Dacă apreciem natura ca fiind sublimă, conform lui Vasile Morar, atunci de ce n-am considera buchetul nostru de flori drept ceva plin de profunzime.

             ,,Când ne gândim la puteri covârşitoare ale naturii, faţă de care nu găsim distanţa necesară contemplării, sau la destine mari umane, de care suntem mult prea aproape pentru a le putea vedea estetic –în faţa morţii sau în reculegere religiosă-, am putea crede că obiecţia este justă[9].” Deci, poate că buchetul nu se raportează la categoria sublimului în general, ci la cea a sublimului moral, tip de sublim care provoacă ,,propriul nostru eu să se măsoare cu ea, şi mărturia propriei noastre neputinţe de a face ceva la fel este strivitoare[10]”. Buchetul nostru se încadrează în acele categorii sublime de constatare a gradului de sublimitate prin: măreţie şi grandios (buchetul nostru este producător de mărime); solemn şi profunzime (după cum se va vedea mai târziu, profunzimea este elementul cheie al buchetului nostru); tăcut, nemişcat şi perfect (componente ale buchetului prin nuanţele contrastante, prin iluzia de mister); înfricoşătorul (prin îmbinarea portocaliului crud cu cel cald pentru a anula contrariile); emoţionalul (produs de îmbinarea perfectă a culorilor) şi tragicul (viaţa limitată a unui buchet de flori).

Orice buchet de flori reprezintă sublimul în frumusete şi/ sau perfectiune. Tabloul pe care buchetul de flori îl oferă reprezintă o acţiune care conduce spre o naraţiune. Fiecare petală reprezintă un nucleu, deci o floare conţine mai multe nuclee, accentuându-se astfel tragismul ei prin combinarea portocaliului crud care presupune violenţă, agresiune; portocaliul cald, al sentimentelor care pot fi cu greu ţinute în frâu. Galbenul evocă lumina, soarele, armonia. Prin flori galbene poţi să îţi exprimi fericirea pe care o trăieşti, bucuria de a fi îndrăgostit. Dar galbenul florilor boboci presupune închidere, gelozie şi control. Rozul- portocaliu este culoarea tandreţei şi este folosit pentru a ne arata sentimentele de prietenie faţă de cineva, mai ales dacă se vrea ceva.

            Cel mai perceptibil caracter al simbolismului florilor este universalitatea lor, puterea de a se constitui în suport al gândirii fără efort, dar care încercă să obţină ceva. Cele şapte culori ale curcubeului au drept corespondent cele şapte note muzicale, cele şapte ceruri dantenesciene, cele şapte planete, cele şapte zile ale saptamanii şi, nu în ultimul rând cele şapte muze. Unele flori simbolizeaza focul (portocaliul florilor), altele simbolizeaza aerul (galbenul florilor), iar altele legătura cu pământul (cafeniul abia sesizabil), în timp ce florile colorate în verde si albastru, reprezintă legătuta cu apa.

            Tragismul reiese tocmai din verticalismul albastrului scufundat în înălţimea portocaliu-roşiatică a cerului. Combinaţia între verde şi albastru trimite la forţă şi slăbiciune, la veghe şi somn, la dualismul intrinsec al fiinţei umane în continuă căutare de sine. Sublimul buchetului de flori constă tocmai în tragismul său. Sublimul ajunge adeseori să mascheze tragicul existenţialist, pasivitatea, ideea de renunţare.

Bibliografie:

1.      Băncilă, Vasile, Artă şi cunoaştere, Editura Muzeul Literaturii Române- Editura Istros-Muzeul Brăilei, Bucureşti, 2002.

2.      Croce, Benedetto, Breviar de estetică. Estetica in nuce, traducere de Eugen Costescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.

3.      Eco, Umberto, Supraomul de masă, traducere de George Popescu, Editura Pontica, Constanţa, 2003.

4.      Foucault, Michel, Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti, 1996.

5.      Hartmann, Nicolai, Estetica, tradusă de Constantin Floru, Editura Univers, Bucureşti, 1974.

6.      Heidegger, Martin, Originea operei de artă, traducere de Th. Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Editura Univers, Bucureşti, 1982.

7.      Liiceanu, Gabriel, Despre limită,  Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.

8.      Marcu, Florin, Marele Dicţionar de Neologisme, ediţia a VII-a revăzută, augmentată şi actualizată, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2004.

9.      Pleşu, Andrei, Limba păsărilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

10.  Rorty, Richard, Pragmatism şi filosofie postnietzscheană, Editura Univers, Bucureşti, 2000.

SURSE INTERNET:

1. http:// www.univbuc.ro/Books/filologie/morar/3.htm (de la 2.1 pănă la 13)
2. http://www.gradina-online.ro/_files/Articole/File/buchet.gif

Mulțumesc pentru lectură!