Lazar-edeleanu

Prof. Cristina Popa - My precious ... - Stapanul inelelor -

Lazar_edeleanu — Thu, 27 May 2010 19:56:04 GMT

CRONICĂ DE FILM

My precious…

„ Şi pe toate să le adune un inel altul nime

Şi să le ferece pe toate, astfel să le stăpânească,

Unde-s Umbrele, în Ţinutul Mordor, în întunecime.”

Un inel este găsit de Bilbo Baggis, un hobbit care nu îi bănuieşte originile şi care îl va lăsa moştenire nepotului său, Frodo. Avertizat de vrăjitorul Gandalf, Frodo începe o călătorie care nu se va termina atât de curând pe cât îşi doreşte. Frodo nu pleacă singur în călătorie. El este dat în grija lui Sam, prietenul său din copilărie, de către Gandalf...

Vă pare cunoscut? Parcă am mai citit asta! Sau am văzut filmul!? Sau nu era aşa!?Parcă personajele purtau alte nume! Se numeau... Prâslea, Harap-Alb, Spânul, calul năzdrăvan, bătrâna vrăjitoare, fata împăratului Roşu sau Verde, tatăl lui Harap-Alb sau al lui Făt-Frumos. Şi, culme, era vorba tot despre o călătorie, o iniţiere pentru a îndrepta o situaţie, pentru a salva o lume, lumea în care eroul trăieşte.

Oricum s-ar numi aceste personaje, ele se încadrează în aceeaşi schemă, anume aceea a basmului.

Dacă nu v-aţi dat încă seama e vorba de romanul lui John Ronald Reuel Tolkien, „Stăpânul inelelor”. Marele avantaj al acestui roman a fost faptul că a fost ecranizat, e adevărat că la aproape 50 de ani de la publicarea celor trei volume:” Frăţia Inelului”, „ Cele două Turnuri” şi „ Întoarcerea Regelui”. Cel care şi-a asumat riscurile unui proiect de asemenea amploare a fost (aproape) necunoscutul regizor neo-zeelandez Peter Jackson (Heavenly Creatures, Braindead). Filmată în totalitate în ţara sa natală, cu actori mai puţin cunoscuţi publicului larg şi cu un buget impresionant, trilogia a devenit foarte repede un fenomen, câştigând 17 premii Oscar şi mii de fani.

Numite dupa cele trei volume ale operei, filmele ne introduc în lumea magică a Pământului de Mijloc, acolo unde Sauron, seniorul întunericului, mai are nevoie doar de inelul unic pentru a readuce umbra peste ţinuturile oamenilor. Unul dintre marile atuuri ale ecranizării este acela că reuşeşte să surprindă precis senzaţia de adâncime istorică, de trecut, mitic,la care se raportează personajele. Singurul mod de a salva Pământul de Mijloc este distrugerea inelului, pentru că cei nouă camarazi : Harap-Alb, Flămânzilă, Gerilă, Păsări-Lăţi-Lungilă…. Vai, mă scuzaţi, am vrut să spun : Frodo, Sam, Aragorn, Legolas, Gimli, Gandalf…,adică hobbiţi, elfi, pitici şi oameni, alături de vrăjitor, vor înfrunta forţele lui Sauron, Sauron fiind un fel de Spân de o mie de ori mai rău.

E, până la urmă, « the same old story »( aceeaşi poveste veche) a luptei dintre bine şi rău. Şi sunt implicate şi spiritele naturii, adică enţii, care-l ajută pe Harap-Alb, vai, iar am greşit, am vrut să spun Frodo. Apar şi zmei, adică troli, şi păsări venite de pe lumea cealaltă, nazguli, care încearcă să-l oprească pe Frodo să distrugă forţele întunericului. Frodo e supus diverselor probe, iar cea supremă, cu sine însuşi, dezvăluie rolul celui care i-a stat mereu în umbră, Sam.

Trebuie să recunoaştem că acţiunea se complică, pentru că schema basmului se multiplică.

„Frăţia inelului” este filmul din serie care se concentrează mai mult pe conturarea personajelor şi a locurilor şi mai puţin pe scene de acţiune spectaculoase, aşa cum fac „Cele două Turnuri” şi „Întoarcerea Regelui”. Acestea două îşi împart deja firul narativ, urmărind membrii frăţiei în aventurile lor: Frodo şi Sam vor începe călătoria spre Mordor călăuziţi de Gollum către Mount doom ;Aragorn, Legolas şi Gimli îl vor urma pe Gandalf în încercarea de a găsi aliaţi în bătălia care abia începe. Regele Theoden din Rohan şi Faramir, căpitanul din Gondor sunt doi dintre aceştia, încercând să ţină piept forţelor lui Sauron, mult mai numeroase.

Bătălia de la Helms Deep (una dintre cele mai bine realizate cinematografic scene de luptă ale trilogiei) reuşeşte să respingă primul atac asupra forţelor oamenilor, dar bătălia pentru pământul de mijloc abia începe.

Departe de a fi o continuare în adevaratul sens al cuvântului, „Cele două Turnuri” este, mai degrabă, partea de mijloc a unei cărţi, pregătind acţiunea pentru întoarcerea regelui.

Ultima parte si cea mai alertă ca acţiune, „Întoarcerea Regelui”, se remarcă mai ales prin amploarea şi complexitatea scenelor de luptă (cele de la Câmpiile Pelennor şi Minas Tirith) şi a efectelor speciale, lăsând în umbră conturarea personajelor...

În concluzie, vizionaţi povestea, pentru că a avut norocul să fie ecranizată.

MERITĂ!

Profesor Cristina Popa

Şcoala „George Enescu” Năvodari

Prof. Cristina Popa - Profesorul de română şi poezia de stradă

Lazar_edeleanu — Thu, 27 May 2010 19:51:12 GMT

CRONICĂ DE FILM PROF. CRISTINA POPA

ŞCOALA „George Enescu” NĂVODARI

Profesorul de română şi poezia de stradă

Prin filmul Filantropica, regizorul Nae Caranfil oferă publicului imaginea unei operaţii pe viu a societăţii româneşti actuale. Secţionarea lumii în care trăim e făcută cu un bisturiu fin care taie în punctele purulente sau necrozate, cum ar fi condiţia intelectualului şi specularea sentimentelor umane.

Protagonistul filmului este un intelectual (profesor de română şi scriitor debutant) care ajunge în postura de escroc ce îşi pune întregul talent în slujba obţinerii banilor prin trezirea sentimentului milei în inimile celor cu cont substanţial în bancă. De la înălţimea poziţiei lor în ierarhia mercantilă, aceştia privesc cu milă şi dispreţ la cei ce le sunt inferiori ca putere financiară. Din când în când îşi pot permite să fie generoşi mai ales că gestul le gâdilă orgoliul de a se simţi superiori faţă de cei ce se laudă că deţin superioritatea spirituală.

Mila e un mijloc de manipulare. Dacă însă manipularea este întărită şi de televiziune, care se bucură de credibilitate, atunci sucesul este asigurat. Filantropica dărâmă mitul televiziunii arătând că uneori adevărul este folosit ca minciună cu scopul de a amorţi conştiinţele.

Individului i se inoculează stereotipii de gândire, ajunge să fie modelat şi să se exprime într-un anume fel, fie printr-un discurs agresiv, fie printr-unul cu vădită tentă sexuală (precum în reclama la pastă de dinţi).

Meseria de intelectual nu mai este la modă pentru că nu aduce profit. Societatea s-a transformat într-o societate de binefacere. Binefacerea a devenit o afacere, un mod de a câştiga bani şi putere prin cuvânt. Cuvântul subjugă şi uniformizează conştiinţele pentru că oamenilor li se spune ceea ce vor să audă.

Filmul, care conţine o mare doză de ironie, e, în final, o atitudine a intelectualului: dezvăluirea mecanismelor manipulării şi trezirea conştiinţelor. E un îndemn la autodefinire.

Replica din final „V-am luat banii!”, adresată spectatorului, este un triumf al intelectualului, al regizorului şi scenaristului care au reuşit să adune lumea şi să se facă ascultaţi.

Prof. Ionut Raicu - Barierele Libertatii Tinerilor

Lazar_edeleanu — Thu, 20 May 2010 20:55:06 GMT

Prof. Ionut Raicu
Barierele Libertaţii Tinerilor

"Numai relaţia cu o Persoană supremă a Cărei libertate nu poate fi ameninţată îmi asigură pe deplin libertatea”.

/ pr. Prof. Dumitru Stăniloae

În primul rând patimile îngrădesc libertatea. Viaţa creştină a tinerilor nu este îngrădită de libertate decât în anumite limite. Acestea sunt valabile pentru toti oamenii. Toate aceste limite sunt considerate de mulţi absolut normale : sa duca o viaţă plină de desfrâu, să se drogheze, să consume licori bahice, să fumeze, pentru ei reprezintă expresia libertăţii.

Libertatea reprezintă dispoziţia voinţei noastre de a se putea hotărî ea însăşi, de la sine, atât spre a face sau nu o faptă, căt şi spre a alege o alternativă din mai multe posibile.

Învăţătura creştină cu privire la libertatea voinţei arată că omul a fost creat ca fiinţă liberă, dar dupa căderea în păcat, libertatea voinţei lui, deşi nu s-a distrus, totuşi a slăbit, deoarece firea lui era înclinată mai mult spre rău.

După păcatul strămoşesc, omul nu mai este liber din punct de vedere moral. Are nevoie de redobăndirea harului divin pierdut. Cu ajutorul harului redobândit prin Iisus Hristos, creştinul se poate ridica la o stare morală superioară, în care îşi redobândeşte libertatea pe care omul o avea înainte de păcatul originar.

Omul se poate hotărî în mod conştient şi liber să săvârşească numai binele, adică voinţa lui are capacitatea ca între bine şi rău să aleagă totdeauna binele.

Oamenii care trăiesc în patimi, dacă sunt sinceri cu ei înşişi, la un moment dat vor ajunge la Dumnezeu, pentru că vor fi nevoiţi să recunoască faptul că patimile respective nu i-au împlinit, că libertatea lor a fost una falsă.

Exitsă o legătută între păcat si libertate. Păcatul este o expresie a libertăţii pentru cei care sunt departe de viaţa creştină sau la începutul vieţii creştine. Pentru creştinii cu o viaţă duhovnicească profundă, păcatul nu este o formă de exprimare a libertăţii.

Sfinţii Părinţi sunt de părere că există trei stări : starea robului, starea prietenului şi starea fiului. Suntem în starea robului atunci când ne aflăm la începutul vieţii duhovniceşti, când suntem asaltaţi de patimi. Urmează cea de-a doua stare, a prietenului, atunci când în lupta cu patimile, am sporit. Se trece la starea fiului când creştinii au sporit în rugăciune, devenind astfel, fiii lui Dumnezeu. În acest moment libertatea nu mai are niciun punct comun cu păcatul.

Chiar dacă tinerii caută libertatea acolo unde nu există, Dumnezeu ţine cont de ceea ce este în sufletul omului şi il ridică arătându-i în acest fel, care este adevărata libertate.

Forma cea mai desăvârşită a libertăţii morale este libertatea de a nu mai păcătui, libertatea gloriei sau a măririi, care este identificată cu imposibilitatea de a păcătui. La această stare de desăvârşire morală pe care au dobândit-o mai întâi îngerii, oamenii nu pot ajunge în această viaţă, ci numai în viaţa de dincolo.

Se pune întrebarea dacă adevarul ne va face liberi. Noi vrem să fim liberi fără să cunoastem Adevărul, care este Hristos. Chiar Mantuitorul a spus: " Cunoaşteţi Adevarul şi Adevărul vă va face liberi”. Sfinţii sunt cei mai liberi. Libertatea lor este libertatea de a iubi.

Cea mai mare libertate este să ai puterea de a face ascultare. Rugăciunea şi canonul reprezintă chiar expresia pentru dobândirea libertăţii.

Smerenia se leagă de libertate. Cu cât suntem mai robi ai lui Dumnezeu, cu atât suntem mai liberi. Cu cât suntem mai smeriţi, cu atât îi facem loc lui Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră.

Libertatea voinţei este pentru noi de o importanţă fundamentală. Unii au încercat să o lămurească, alţii au considerat-o rezolvată de la sine, în sensul că, expresia libertaţii nu se poate pune la îndoială deoarece, dacă voinţa noastră nu ar fi liberă, morala nu ar mai avea niciun rost, fiindcă ar fi de prisos orice încercare de a îndruma purtarea noastră.

Prin libertate i s-a dat omului capacitatea de a se forma singur, de a-şi alege singur căile şi de a paşi singur, din propria decizie, spre realizarea din ce în ce mai deplină a binelui, care realizare înseamnă totodată propria desăvârşire şi fericirea supremă.

Suntem dornici de libertate. Suntem învăţaţi să iubim libertatea înca din primii ani ai vieţii. În desenele animate cu leul Simba, copiii învată Hakuna Matata, adică "Traieşte clipa" Adolescenţii sunt vrăjiţi prin tot felul de reclame de ispita libertaţii. Deasupra fiecărui tânar se vede, mare umbra unei statui a Libertăţii.

"La ce ne-ar trebui Biserica? Să ne fie sufocate aspiraţiile, dorinţele, planurile?", se întreabă tinerii. Şi răspund: Biserica îţi oferă o şansă, te ajută să afli acele planuri, să ai acele aspiraţii pe care nu le vei regreta niciodată.

Libertatea mai implică şi voinţa care ne stimulează la faptă, la fapta bună. Libertatea voinţei- spune Sfântul Ioan Gură de Aur- este fapta care ne conduce. Prezentând acestea putem spune că libertatea se concretizează şi se desăvârşeste în Dumnezeu. Mulţi tineri cred că a fi liber înseamnă să faci ceea ce vrei, indiferent de situaţie.

Auzisem nu de mult o afirmaţie a unui tânăr care spunea că: noi ar trebui să facem ceea ce vrem că numai aşa putem învăţa, din greşeli. Nu-mi propun să-l contrazic pe acest tânăr, cu siguranţă din greşeli se trag cele mai bune învăţăminte, dar de la a învăţa din greşeli până la a face ceea ce vrei e o cale lungă şi implică responsabilitatea fiecăruia. Nimeni nu te impiedică să faci ceea ce vrei da la sfârşit vei da socoteală pentru faptele comise şi poate că va fi prea târziu.

Să concretizăm libertatea, pe care şi-o doresc unii tineri din zilele noastre şi să luăm câteva exempe de libertate greşit înţeleasă, să zicem problema drogurilor. Orice tânăr este liber să le consume sau nu dar in cazul in care le consumă suportă consecinţele legii, care cu părere de rău trebuie să spunem că se ocupă doar de interzicerea lor si nu de stoparea traficului si a traficanţilor şi prea puţin de reabilitarea toxicomanilor. Pentru câteva clipe de extaz, cum zic unii toxicomani, îţi distrugi atât trupul cât şi sufletul. Iată dar un tip de libertate greşit înţeleasă. Alt exemplu ar fi problema avortului, care din capul locului trebuie să spunem că e foarte des practicat chiar cu susţinerea statului. Libertatea ta, în acest caz există, dar libertatea pe care pretinzi că o ai oare nu subminează libertatea fătului care pe bune vorbind este omorât cu sadism de medicul ginecolog, în urma voinţei tale. Din punctul meu de vedere avortul este cea mai cumplită crimă pe care o poate face o persoană petru că aici avem deaface cu lipsirea de libertate şi de apărare a fătului. Astfel ce cred că-i bine petru o persoană e rău pentru alta. Am prezentat aceste exemple pentru a putea vedea cât mai clar că ceea ce numesc unii tineri a fi libertate, de fapt e distrugere atât a trupului cât şi a sufletului.

Pentru tinerii care vor să descopere adevărata libetrate propunem o alternativă la cele prezentate şi anume cea a Bisericii, a libertăţii desăvârşite unde nimeni nu ţi-o poate submina şi unde certitudinea că esti liber o demonstrează chiar Mântuitorul Hristos, care a murit şi a înviat pentru păcatele noastre dăruindu-ne libertatea libertăţiilor adică ne-a făcut părtaşi vieţii celei veşnice.

Glume

Lazar_edeleanu — Thu, 20 May 2010 20:33:21 GMT

Glume

La ultima ieşire în natură, familia mea a instalat cortul în câteva ore bune. Lângă noi se afla un cuplu cu trei copii, care au reuşit operaţiunea în doar câteva minute.

Curios, l-am întrebat pe tată:

-Cum aţi reuşit?

-Am eu un sistem, spuse el. Nimeni nu merge la toaletă până nu terminăm de aşezat totul.

Ari Rosner, SUA

Un bărbat intră într-un restaurant, iar chelnerul se apropie pentru a-i lua comanda. Clientul arată către cea mai apropiată masă şi îi spune chelnerului:

-Vreau şi eu ce mănâncă domnul de acolo.

După două minute, apare chelnerul, cu un ochi vânăt:

-Îmi pare rău, dar nu m-a lăsat să-i au farfuria.

Dina Bravo, Croaţia

Pe o insulă pustie, trei naufragiaţi, tată, fiu şi bunic zăresc o tânără superbă, în pielea goală pe o insulă din apropiere. Tânăra sare în apă.

-Să înotâm până la ea! strigă băiatul.

-Să construim mai întâi o plută, sugerează tatăl.

-Copii, o vedem destul de bine şi de aici, spuse calm bunicul.

Hubert Zakrzewski, Polonia

Un băiat neliniştit din sat se tot plângea alor lui că nu-i e bine, că-l doare ba colo, ba colo.Un frate mai mare îi spune:

-Dute şi tu la oraş, să te caute doctorul.

Se duce băiatul la oraş şi vede pe o casă că scrie DOCTOR. Bate la uşă. Iese doctorul, însă băiatul se ascunde. Văzănd că nu-i nimeni, medicul închide uşa. Băiatul sună din nou şi se acunde iarăşi. Făcu aşa de mai multe ori, încât ieşiseră şi nevasta doctorului, şi copii medicului, fără să-l vadă.

-Măi, e cineva care-şi bate joc de noi ... îşi spuseră ei.

Când sună din nou, nu mai ieşise nimeni. Băiatul se întoarse acasă.

-Ei te-a căutat doctorul? Ce ţi-a zis? , îl întreabă fratele.

-M-au căutat şi doctorul, şi nevasta, şi copiii lui, şi tot nu m-au găsit!

Andra Veliscu, Slovedia

[culese de Dumitru Suta; tehnoredactare: Maria Suta ]

Glume

Lazar_edeleanu — Thu, 20 May 2010 20:28:03 GMT

Glume

La ultima ieşire în natură, familia mea a instalat cortul în câteva ore bune. Lângă noi se afla un cuplu cu trei copii, care au reuşit operaţiunea în doar câteva minute.

Curios, l-am întrebat pe tată:

-Cum aţi reuşit?

-Am eu un sistem, spuse el. Nimeni nu merge la toaletă până nu terminăm de aşezat totul.

Ari Rosner, SUA

Un bărbat intră într-un restaurant, iar chelnerul se apropie pentru a-i lua comanda. Clientul arată către cea mai apropiată masă şi îi spune chelnerului:

-Vreau şi eu ce mănâncă domnul de acolo.

După două minute, apare chelnerul, cu un ochi vânăt:

-Îmi pare rău, dar nu m-a lăsat să-i au farfuria.

Dina Bravo, Croaţia

Pe o insulă pustie, trei naufragiaţi, tată, fiu şi bunic zăresc o tânără superbă, în pielea goală pe o insulă din apropiere. Tânăra sare în apă.

-Să înotâm până la ea! strigă băiatul.

-Să construim mai întâi o plută, sugerează tatăl.

-Copii, o vedem destul de bine şi de aici, spuse calm bunicul.

Hubert Zakrzewski, Polonia

Un băiat neliniştit din sat se tot plângea alor lui că nu-i e bine, că-l doare ba colo, ba colo.Un frate mai mare îi spune:

-Dute şi tu la oraş, să te caute doctorul.

-Măi, e cineva care-şi bate joc de noi ... îşi spuseră ei.

Când sună din nou, nu mai ieşise nimeni. Băiatul se întoarse acasă.

-Ei te-a căutat doctorul? Ce ţi-a zis? , îl întreabă fratele.

-M-au căutat şi doctorul, şi nevasta, şi copiii lui, şi tot nu m-au găsit!

Andra Veliscu, Slovedia

[culese de Dumitru Suta; tehnoredactare: Maria Suta ]

Prof. Dumitru Suta - Mihai Eminescu - Universul poetic - vazut altfel

Lazar_edeleanu — Thu, 20 May 2010 20:18:37 GMT

Prof. DUMITRU SUTA

MIHAI EMINESCU

Universul poetic-văzut altfel

RECUPERAREA UNIVERSALITĂŢII

Marii lingvişti ai lumii au admis că limba română este unul dintre idiomurile cele mai interesante ale latinităţii prin structura genetică şi prin modul de a fi străbătut veacurile în circumstanţe mai puţin favorabile şi dispuse adeseori să-i amputeze fiinţa.Cultura românească a cunoscut în devenirea sa un tratament asemănător.

In Evul Mediu, capitalele Roma şi Constantinopole au urzit în jurul lor un dinamism spiritual şi o civilizaţie de care a rămas departe poporul românesc, condamnat în ,,mileniul întunecat” la izolare în gastereopodia munţilor(Lucian Blaga) ,între neamuri cu alte gene culturale, şi la o necontenită zbuciumare pentru supravieţuire etnică .Imprejurările istorice, arareori şi pentru puţină vreme favorabile, explică disproporţiile în exprimarea culturală de la noi prin raportare la vestul spre care şi astăzi năzuim din răsputeri.

Comparăm momentele când apar primele texte în limbile naţionale din aria neolatinităţii.

Cel mai vechi text în limba franceză îl reprezintă ,,Jurămintele de la Straassbourg’’ făcute între nepoţii lui Carol cel Mare ,în anul 842..

Primul document de limbă italiană datează din anul 960.

Poemul epic ,,Cidul’’ apare în anul 1140, în limba spaniolă.

In limba română,primul text are ca data certă anul 1521 , Scrisoarea lui Neacşu din Cămpulung .

In secolul al XIV-lea,la 1320, cănd Dante Aligheri finaliza ,,Divina Comedie’în limba italiană,Basarab I întemeia la 1330 primul stat feudal în Ţara Românească ,iar tradiţia de câteva veacuri oficializase în biserică şi administraţie limba slavonă, de nimeni vorbită în viu grai şi total străină poporului român. Pe când Renaşterea trasa nestăvilite libertăţi de creaţie spiritului, puhoiul otoman zădărnicea intenţia de corelare a acestei părţi a lumii cu umanismul italian.Pe când în Apus informaţia culturală se pregătea să circule cu viteza textului tipărit, la noi , Nicodim de Athos , izgonit din Serbia de adversarii ortodoxismului , clădeşte mânăstirile Vodiţa şi Tismana, şi prin migala degetelor înmulţeşte între 1405-1406 cărţi de ritual creştin , actiune de eroism cultural la vremea aceea pentru noi.Pe când Michelangelo, Leonardo de Vinci, Shakespeare sau Cervantes se înscriau pe lista perenă a posterităţii , iar în Franţa se edificase Academia, Grigore Ureche, Miron Costin , Varlaam sau Dosoftei încep să-şi înnobileze scrisul elaborând texte în limba română, îndepărtînd injuriile lui Simion Dascălu faţă de nobleţea etnogenetică şi ecumenică a neamului lor. Apostolii Scolii Ardelene îi continuă pe înaintaşii umanişti (Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino sau Dimitrie Cantemir) , argumentând în dezbateri de rang european esenţa latină , unitatea de neam a tuturor romănilor şi drepturile naturale şi juridice ale românilor din Ardeal.

Paşoptismul întreprinde însă deschiderea viguroasă spre universal şi resimte cu înfrigurare paradoxala rămânere în urmă a culturii noastre. Heliade Rădulescu, în primul rând, sub presiunea acută a grabei istorice , traduce în romăneşte tot ce putea fi mai de folos şi zideşte cu o putere de titan edificiul modernităţii noasrtre. Secolul al

XIX-lea a însemnat pentru noi iluminism, clasicism, preromantism , romantism şi realism şi numai imensa capacitate de asimilare a limbii si culturii motivează cum le-a fost romănilor la îndemână , în doar câteva decenii, sinteza unor etape spirtuale desfăşurate în alte părţi ale lumii de-a lungul mai multor veacuri. Poezia,proza şi dramaturgia paşoptistă restrâng prin Heliade,Grigore Alexadrescu, Mihail Kogălniceanu ,Costache Negruzzi ,Alecu Russo, Vasile Alecsandri,Nicolae Filimon sau B.P. Hasdeu imensa sincopă ce ne dscrimina de Olimpul european .

Insă prin geniul lui Mihai Eminescu literatura română cunoaşte primul moment al desăvârşirii şi sincronizarea estetică cu ceea se durase desăvârşit în lume

In perioada paşoptistă cultura se naţionalizase, în următoarea etapă-JUNIMISMUL-îşi descoperă lucid drumurile îndelung căutate anterior şi urcă prin Mihai Eminescu în râvnita emisferă a universalităţii.

Ultimul poet romantic în ordine cronologică, dar unul dintre marii poeţi ai lumii în profil axiologic concentrează esenţele culturale a sute de generaţii în care s-au înrolat autorii din veac ai,, Mioriţei’’,cronicarii , luminaţii mitropoliţi şi întreaga strălucire a pămîntului dacolatin care a trudit cu o nestrămutată credinţă în destinul său cultural.

UNIVERSUL POETIC

La încercarea istoricilor şi criticilor literari români şi străni ,consacraţi în studierea operei artistice eminesciene, şi seduşi să elaboreze o rezumare ordonatoare a necuprinsului, alăturăm propria noastră sinteză , generată, în primul rând, de nevoia didactică de accedere spre profunzime şi simplitate.Promotorii unei asemenea tentative ,distinşi autori de manual didactic liceal, descoperă în varietatea operei eminesciene un număr de opt mituri fundamentale :1)mitul naşterii şi al morţii universului; 2)mitul istoriei;3)mitul dascălului ;4)mitul erotic;5)mitul oniric,6)mitul regresiunii spre elementar;7)mitul creatorului;8)mitul literar.(1) La originea acestei alternative se află reacţia genuină a unui subiect ce întreprinde structurarea din interiorul cosmosului liric , iar dintr-o astfel de perspectivă cifra opt poate deveni oricând relativă, sub magia unui zăcământ poetic care poate să renască chiar în momentul când ţi se pare certă iluzia unei limite.Noi intenţionăm ,pe cât ne este cu putinţă, să ne detaşăm de mirajul lăuntirc al emisferei poetice eminesciene şi să ne ataşăm unei viziuni raţionale supraordonatoare.

Perceperea ca mare scriitor naţional şi universal a lui Mihai Eminescu reclamă corelarea dintre zestrea etnogenetică, informaţia culturală şi emisfera universalităţii în care s-a integrat geniul său.In privinţa cadrului de invariante ce administerează intuiţia eminesciană–miturile-noi opinăm că acestea sunt gravate în substratul fertil al informaţiei etnogenetice şi,spre deosebire de Eugen Simion, demonstraţia va impune un alt profil arhetipal .

Informaţia culturală a lui Mihai Eminescu este investigată întâia dată de Titu Maiorescu în „Eminescu şi poeziile lui,” Ideologul junimist defineşte resorturile intime ale fiinţei creatorului. încredinţat că harul divinităţii i-a înzestrat din naştere geniul, dar la consemnul predestinării s-a încorporat chemarea nedomolită de a-şi spori cunoaşterea cu ceea ce devenise etern.

. Pentru a argumenta semnificaţia frazei ,,Eminescu este un om al timpului modern, cultura sa individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi’’, mentorul Junimii enumeră următoarele izvoare de spritualitate ,,Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti,de a studia, de a cunoaşte,el îşi înzestra memoria cu operele însemnate din literatura antică şi modernă. Cunoscător al filozofiei , în special a lui,Platon ,Kant şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase ,mai ales al celei creştine şi buddaiste,admirator al Vedelor,pasionat pentru operele poetice din toate timpurile,posedând ştiinţa celor publicate până astăzi din istoria şi limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune care în poeziile sale ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti. Căci cum să ajungi la o privire generală dacă nu ai în cunoştinţele tale treptele succesive care să te ridice până la ea?Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracteristice în care se întrupează profunda lui emoţiune asupra începuturilor lumii ,asupra vieţii omului,asupra soartei poporului român’’(2)

Uluit de titanismul proteic al individualităţii, Garabet Ibrăileanu afirma că Mihai Eminescu surprinde literatura română din secolul al XIX-lea asemenea unui meteorit ,însă autoritatea altor puncte de vedere stabileşte asocieri între monumentalitatea operei şi registrul virtualităţilor culturale indigene.

In lucrarea deja amintită,Titu Maiorescu stabilea afinităţi între poeziile eminesciene şi poezia populară ,,din care s-au hrănit mai întăi şi deasupra căreia s-au ridicat pas cu pas până la exprimarea celor mai înalte concepţiuni’’(3).

In ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent’’,George Călinescu extinde indubitabil câmpul acestui raţionamet:,,Credinţa de până mai deunăzi că Eminescu e un meteor, ieşit din neant, ca un miracol, fără nici o legătură cu trecutul, se dovedeşte falsă. Eminescu e cel mai tradiţional poet,absorbind toate elementele, şi cele mai mărunte,ale literaturii antecedente.Toate temele lui ies din tradiţia românească , oricât de scurtă ,şi înrâuririle srtrăine ,pornite şi acelea înaintea lui ,aduc numai nuanţe şi detalii’’(4)

Filozofia culturii operează cu metode ce diminuează ispitele impresionismului în stabilirea factorilor dinamici ai plăsmuirilor culturale,valorizând orientarea lui Maiorescu şi Călinescu .Leo Frobenius argumenta sistematic că în universul culturii libertatea „este limitată de paideuma ce-l însufleţeşte spaţial şi temporal pe omul individual”(5). Lucian Blaga dezvoltă într-o direcţie originală filozofia culturii iniţiată în plan european de Oswald Spengler,Leo Frobenius şi Wilhelm Worringer, fundamentându-şi una dintre coloanele sistemului său de gândire pe spiritul tradiţional românesc. În opinia sa ”Naţionalitatea unei opere este,deci, o fatalitate, şi nu se obţine prin utilitatea conştientă şi programatică a unor elemente de cultură exterioară(...)Cănd fondul etnic există în om, are putere de destin, iar artistul, orice ar încerca, nu scapă de poruncile scrise în anatomia lirică a fiinţei sale”(6). Fără itinerariul pregătit de culturile minore nu s-a născut vreodată o cultură majoră (7) . Nu este îndeajuns elanul genial fără vigoarea unei temelii, „iar această temelie (...)e totdeauna matricea stilistică a unei culturi popualare’’(8).În capitolul „Influenţe modelatoare şi catalitice” din „Spaţiu mioritic” Filozoful Lucian Blaga emite,cu câţiva ani înainte de apariţia „Istoriei...” lui George Călinescu , judecăţi edificatoare despre legătura misterioasă dintre opera lui Eminescu şi entelehia imponderabilă a matricei stilistice româneşti: „Istoria şi critica noastră literară au făcut, după cum se ştie, o adevărată vânătoare după ideile de împrumut ale lui Eminescu.

Satisfacţia gonacilor de a fi făcut o descoperire, reală sau fictivă, a cam împiedicat pe istoricii şi criticii noştri literari să se aplece mai de aproape peste configuraţia nativă a poetului.”(9)Denunţând că schopenhauerismul şi budhismul sunt împrumuturi exterioare şi nu structuri constitutive,Lucian Blaga aplică,cu o temeinică argumentaţie, teoria inconştientului,pentru a interpreta resorturile intime ale personalitţii lui Eminescu.: ,,In inconştientul lui Eminescu întrezărim prezenţa tuturor determinantelor stilistice , pe care le-am descoperit în stratul duhului nostru popular, doar astfel dozate şi constelate, din pricina factorului personal’’(10) „Poezia lui Eminescu e clădită pe mai multe portative . Ea e plină de complexe” personanţe”ale unor structuri inconştiente.De altfel,în asemenea aspecte trebuie să căutăm pe Eminescu, iar nu în bietele reminiscienţe schopenhaueriene-budhiste,sau în motivele brute, călătoare, care îl arată tributar romantismului timpului.De aceste împrumuturi a putut face atâta caz numai o critică incapabilă de a vedea dincolo de materia unei opere literare. Există o „Idee Eminescu”,iar aceasta s-a zidit sub zodii româneşti”(11) ,,In Eminescu matricea stilistică romănească, cu apriorismul ei profund inconştient, devine creatoare pe plan major .Eminescu e de un românism sublimat, complex,creator’’( 12). Mult mai târziu,justeţea permptorie a analizei blagiene ,evitată de exegeza românească, apare confirmată involuntar,şi prin aceasta mult mai obiectiv,de reflecţia unei cercetătoare indiene Amita Bhose:” E interesant faptul că în timp ce aproape toţi eminescologii români afirmă izvoarele indiene ale gândirii eminesciene expuse în „Rugăciunea unui edac”, unui indian i se pare că sentimentele de bază ale poeziei au un izvor autohton de inspiraţie, la care se adaugă unele împrumuturi din filozofia indiană”(13)

Sintagma „Poetul naţional” îşi justifică greutatea semnificativă mai mult decât şi-a putut închipui autorul însuşi, tocmai prin existenţa evidentei relaţii ,sugerate de Maiorescu, argumentate în treacăt de Călinescu, pentru care pledează cu temei Lucian Blaga şi pe care o sintetizăm prin afirmaţia unuia dintre părinţii filozofiei culturii, Leo Frobenius: „ Opera individuală se află aşadar, în toate cazurile în entelehia întregului”(14). Spre deosebire de Eugen Simion , argumentarea noastră prescrie o altă logică perimetrului pe care se încrustează profilul mitic al universului eminescian.În acestă logică,urmăm îndeaproape misterioasa legătură a creatorului individual cu matricea stilistică a culturii populare româneşti(LucianBlaga)cu „entelehia întregului”(LeoFrobenius), sau cu „tradiţia românească” din care ies,în opinia lui G. Călinescu,toate temele lui Eminescu Aceaasta înseamnă că miturile pe care se zideşte tradiţia românească au modelat şi „anatomia lirică” a fiinţei poetului naţional. Miturile tradiţiei folclorice , ca realităţi transindividuale intuite şi selectate de George Călinescu în momente de fastă inspiraţie,constituie , în opinia noastră, substratul primar pe care îşi durează Mihai Eminescu universul creaţiei sale:”naşterea poprului român,situaţia cosmică a omului,problema creaţiei(şi am putea zice în termeni moderni ,a culturii)şi sexualitatea”(15). Contrar criticului,mitul religiosului nu are statut derizoriu(16), ci reprezintă o constantă a spiritualităţii noastre. Prin urmare,mitul etnogenezei,mitul mioritic, mitul zburătorului ,mitul estetic şi mitul religiosului cristalizate,spunem noi, în orizontul supraordonator al mitului folcloric, generat de matricea stilistică a culturii noasrtre populare. . . Fenomenul asimilării ,propriu limbii şi culturii romăneşti, şi nu cel al imitaţiei îl

caracterizează pe Mihai Eminescu, care preia din matricea stilistică a culturii populare româneşti vigoarea etnică, absoarbe datele culturii româneşti majore, preia informaţii din spaţiul spiritualităţii universale, iar din urzirea acestor izvoare în cerul personalităţii sale literatura romînă prinde un relief brusc ascendent spre zenit.

De prof. Dumitru Suţă

Liceul Lazăr Edeleanu

-Năvodari-

Trimiteri ;i note

1)Eugen Simion(coordonator),Florina Rogalski,Daniel-Cristea Enache,”Limba română ,manual pentru clasa a XI-a,Bucureşti,Corint,2002,p.95-97.

2)Titu Maiorescu,”Critice”,Bucureşti,Editura Minerva,1984,p.522.

3)Id.,Ibidem.,p.523.

4)G.Călinescu, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”,Ediţia a doua,revizuită şi adăugită,Prefaţă de Al. Piru,Bucureşti,Editura Minerva,1982,p,446.

5))Leo Frobenius,”Paideuma”,Schiţa unei filozofii a culturii ,aspecte ale culturii şi civilizaţiei,Traducere de Ion Roman,Prefaţa de Ion Frunzetti,Editura Meridiane,1985,p.130.

6)Lucian Blaga,”Trilogia culturii”,Cuvânt înainte de Dumitru Ghieşe,Bucureşti,Editura pentru literatură,1969,p.301.

7) Lucian Blaga,”Elogiul satului românesc”,în „Isvoade”,Ediţie îngrijită de Dorli Blaga şi Petre Nicolau,Prefaţă de George Gană,Bucureşti,Editura Minerva,1977,p.44.

8)Lucian Blaga,”Trilogia culturii”(Ediţia 1969),p.257.

9)Luciab Blaga,”Opere,9,Trilogia culturii”,Ediţie îngrijită de Dorli Blaga,Studiu introductiv de Al. Tănase,Bucureşti,Editura Minerva,1985,p.

10)Id.,Ibidem.,p.318.

11)Id., Ibidem.,p,325.

12)Id.,Ibidem.,p.326.

13) Amita Bhose”,Eminescu şi India”,p.92.

14)L. Frobenius,”paideuma”,p,185.

15)G. Călinescu,op.cit.,p.60.

16) „Azi unii încearcă (şi lucrul e valabil în măsura izbutirii)să învieze alte elemente fabuloase.Ortodocşii vor să închidă punctele de temelie ale creştinismului în mituri autohtone...” , Id., Ibidem.,p.60.

Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi

Lazar_edeleanu — Thu, 20 May 2010 20:13:05 GMT

CARTEA ÎNTÂIA

La Piatra Craiului, în munte
Diagonalele unui testament
E tot filozofie...
Asta-i rochia albastra
Între oglinzi paralele
Ultima noapte de dragoste

CARTEA A DOUA

Întâia noapte de razboi
Fata cu obraz verde, la Vulcan
Întâmplari pe apa Oltului
Post înaintat la Cohalm
Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu
"Wer kann Rumänien retten?"
Comunicat apocrif

LA PIATRA CRAIULUI, ÎN MUNTE

În primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, întâia data concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitala, la fortificarea vaii Prahovei, între Busteni si Predeal. Niste santulete ca pentru scurgere de apa, acoperite ici si colo cu ramuri si frunzis, întarite cu pamânt ca de un lat de mâna, erau botezate de noi transee si aparau un front de vreo zece kilometri.
În fata lor, câteva dreptunghiuri de retele si "gropi de lup" erau menite sa sporeasca fortificatiile noastre. Toate capetele acestea de transee, risipite ici-colo, supraveghind soseaua (?) de pe boturi de deal, nu faceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci tiganesti, cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumatate de zi, toate întariturile de pe valea Prahovei, cu retele de sârma si cu "gropi de lup" cu tot. (Gropile astea de lup erau niste gropi cât cele pe care le fac, jucându-se, copiii în nisip, iar în fund aveau batut câte un mic tarus, ascutit apoi ca o teapa în sus.) Dupa socotelile Marelui stat-major român din 1916 - adica din timpul bataliei de la Verdun - dusmanul care venea la atac avea sa calce, din nebagare de seama, în aceste gropi si sa se împunga în tepi, fie în talpa, fie în spate. Despre "valea fortificata" a Prahovei vorbea cu respect toata tara: Parlamentul, partidele politice si presa. Ca sa nu poata fi vazute din tren aceste realizari misterioase, vagoanele nu circulau decât cu perdelele trase, sau, daca nu erau perdele, cu geamurile mânjite cu vopsea alba, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la arma. La 10 mai, în acelasi an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an si mai bine, se gasea pe frontiera, deasupra Dâmbovicioarei în munti, tot pentru acoperire si fortificatii. Aci, aceeasi gluma: câteva sute de metri de transee-jucarii erau menite sa ilustreze principiile tactice ale armatei române de neînvins. Frontul de acoperire al batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri de frontiera, catre vama Giuvala în dreapta, iar spre stânga pâna la domul alb, de piatra, al culmii Piatra Craiului. Noi "fortificasem" însa, cu trei sute de metri de transee, ca mai sus, dar fara gropi de lup, numai batatura de iarba verde dintre casuta care ne slujea de popota si casuta unde locuia comandantul de batalion. Fireste ca daca vreun nefericit s-ar fi ratacit pe aci "sa vada" întariturile noastre, ar fi fost arestat si probabil executat ca un spion.
În realitate, vremea se trecea cu instructie într-o poiana mai marisoara, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împarteam în români si turci, si navaleam urlând unii într-altii. Stiu bine ca în acest timp se dadeau asigurari în Parlamentul tarii ca "suntem bine pregatiti", ca în doi ani de neutralitate "armamentul a fost pus la punct", iar anumite persoane îsi luau raspunderea afirmarii ca suntem gata "pâna la ultimul nasture, pâna la ultimul cartus", iar cu stiinta luptei pâna la cucerirea oricarei pozitii, fie ea socotita ca inexpugnabila.
Pentru ceilalti, poate ca aceasta vilegiatura militara n-ar fi fost prea mult dezagreabila. Camarazii erau oameni cumsecade, care îsi credeau la necaz. Prânzurile si cinele luate laolalta, în odaita scunda a popotei, treceau potolit, între mâncaruri de birt mic, taraganate convorbiri despre amaraciunile concentrarii prea îndelungate, despre intrigile de la comanda regimentului, despre cele mai bune sfaturi pentru pregatirea muraturilor si a borsului, menite sa fie trimise prin scrisori acasa, si, în zile mai de seama, despre partidele politice ale tarii, când cei care citeau gazeta în fiecare zi aveau prilej sa straluceasca prin comunicari inedite.
Pentru mine însa aceasta concentrare era o lunga deznadejde. De multe ori seara, la popota, era destul un singur cuvânt ca sa trezeasca rascoliri si sa întarâte dureri amortite. E îngrozitoare uneori aceasta putere a unei singure propozitiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca sa porneasca dintr-o data macinarea sufleteasca, asa cum din zecile de combinatii cu sapte litere ale unui lacat secret, una singura deschide spre interior. În asemenea împrejurari, noptile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate si mistuitoare.
La drept vorbind însa, în asta-seara nu atât discutia, care nu mai era o simpla aluzie, m-a aruncat în halul acesta de rascolire, ba era chiar prea directa ca sa mai fie atât de otravitoare, cât încercarea neizbutita, pe lânga comandantul batalionului, de a obtine o permisie la Câmpulung.
"Popota" unde suntem acum e într-o odaie mica, sateasca, mai sus decât toate satele românesti din munte. E abia mai mare ca o coliba, varuita în alb, cu doua paturi înguste la perete, acoperite cu velinte vechi, si care acum ne slujesc si drept scaune de masa. O lampa de "gaz" da o lumina galbuie, aproape la fel de lesinata ca a vinului, din paharele mari de apa, de dinainte. Masa e, fireste, de brad, ca la cârciumile de drum mare si acoperita cu pânza taraneasca. Cum fiecare ofiter are tacâmul lui de acasa, ales cu dinadins de proasta calitate, "ca se pierde", avem dinainte o împerechere de farfurii, cutite si pahare, adunate parca de prin bâlci. Toti cei paisprezece ofiteri ai batalionului de acoperire suntem îngramaditi aici si, în asteptarea cafelelor, se continua, fara ca nimeni sa se sinchiseasca de fumaria în care ne gasim, discutia începuta o data cu masa si iscata de o gazeta adusa de la aprovizionare.
Întâmplarea e între cele obisnuite, iar discutia e la fel cu toate discutiile literare, filozofice, artistice, politice, militare, religioase ale oamenilor care, în saloane, în restaurante, în tren, în sala de asteptare a dentistului, "îsi spun parerea lor" cu convingerea neînduplecata si matematica cu care larvele îsi tes în jur gogosi.
Un proces dezbatut la Curtea-cu-jurati din Bucuresti a sfârsit printr-o achitare, patimas comentata. Un barbat din asa-zisa societate buna si-a ucis nevasta necredincioasa si a fost absolvit de vina de catre judecatorii lui.
Capitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flacau ardelean, fara sa fie din Ardeal, voinic, cu mustata balaie, regulata ca insigna de pe sapca cheferista, ceva mai mare însa, aproba fara codire hotarârea juratilor...
- Domnule, nevasta trebuie sa fie nevasta si casa, casa. Daca-i arde de altele, sa nu se marite. Ai copii, ai necazuri, muncesti ca un câine si ea sa-si faca de cap?... Ei, asta nu... Daca eram jurat, si eu îl achitam.
Capitanul Dimiu e un conformist. Întârziat mult în grad, om cu rosturi gospodaresti, nu si-ar permite sa poarte la vârsta lui chipiu frantuzesc, moale, turtit, asa cum poarta capitanii tineri, ci a ramas la modelul "Regele Carol I", înalt, rigid ca de carton (ca asa si era), tesit la spate numai.
Mai surprinzator parea ca opinia contrara era sustinuta de capitanul Corabu, tânar si crunt ofiter, cu scoala germana, justitiar neînduplecabil, "spaima regimentului". Acum era de nerecunoscut. Pastra asprimea frazei scurte, dar sentimentele acestea de aparator al dragostei nu i le banuise nimeni, niciodata.
- Cu ce drept sa ucizi o femeie care nu te mai iubeste? N-ai decât sa te desparti. Dragostea-i frumoasa tocmai pentru ca nu poate cunoaste nici o silnicie. E preferinta sincera. Nu poti sa-mi impui sa te iubesc cu sila.
Capitanul Floroiu, putintel, delicat si cu fata blonda-sters, îmbatrânita înainte de vreme, era de aceeasi parere.
- Cum poti sa ai cruzimea sa siluiesti sufletul unei femei? Dreptul la dragoste e sfânt, domnule... Da, da... si aci lungea mult, cu capul întors a necaz, în profil, pe cei doi "a". Îti spun eu... oricând... unei femei trebuie sa-i fie îngaduit sa-si caute fericirea.
Si toti ceilalti, tineri sau mai batrâiori, lasând ca discutia sa fie dusa cum se cuvine de catre superiori, erau, dealtfel, de aceeasi parere.
As fi vrut totusi sa spun si eu doua vorbe. Simplismul convins al acestei discutii ma facea sa surâd nervos, caci se suprapunea celor înveninate din mine, ca în revistele ilustrate prost, unde rosul cade alaturi de conturul negru. Dar fiindca vorbeam încet, nu eram auzit, si cum începeam fraza, câte o voce mai puternica mi-o lua cu hotarâre si pasiune înainte.
Ar fi drept sa arat ca nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta asa. În literatura, de pilda, si în teatru era acelasi lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele asa-zise bulevardiere, mult la moda pe atunci, nu proclamau decât "dreptul la iubire", si în privinta asta erau noi si revolutionare, fata de piesele care proclamau în vremuri prafuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tânar francez, ale carui eroine "poetice", elocvente, cu parul despletit si umerii goi, într-un decor de lux si muzica, îsi cautau "fericirea" trecând peste orice, târâte de patima. Femeile din toate capitalele plângeau, înduiosate pâna la mistuire de neîntelegerea barbatilor brutali din piesa, incapabili sa simta frumusetea sublima a iubirii.
Cum teatrul, mai cu seama prin dialogul lui, care trebuia sa dea "iluzia vietii" (presarat doar cu vorbe de spirit ici si colo), se obligase sa dea deci imaginea exacta a publicului si a convorbirilor lui, publicul, la rândul sau, împrumuta din scena fraze si formule gata si astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalitatilor comunicante, se stabilise o adevarata nivelare între autori si spectatori:
- Nu stiu, domnule - filozofa cu resemnare capitanul Dimiu, stând mare, dar cuminte ca o fata, la masa - mie mi se pare ca nevasta nu trebuie sa-si faca de cap... mai e si obrazul omului în joc. Si dadu ordonantei servetul împaturit cu grija si chibzuiala. Surâd caldut capitanului, si pentru ca are dreptate, si pentru ca am nevoie de bunavointa lui. Pândesc cu suflet de sluga momentul sa-i cer o favoare.
- Domnule capitan - caci capitanul Floroiu era ceva mai nou în grad decât comandantul de batalion - admiti dumneata, te rog spune, admiti dumneata sa ucizi o femeie care-ti declara ca nu te poate iubi? Ei, cum vine asta?
- Nu stiu cum vine, dar eu as achita pe cel care si-a omorât nevasta din pricina ca ea si-a parasit barbatul si copiii.
Am surâs din nou mieros si aprobator. Stiu cât plictiseau pe camarazii mei aceste încercari care adulmecau bunavointa comandantului, dar era peste puterile mele. Ma oferisem în ajun sa execut cu plutonul o sapatura pe care altii nu o izbutisera, si aceasta oferta a mea îi dezgustase. Întelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam face? În mine era o foiala de serpi, care ajungea deasupra numai într-un surâs, înseriat vietii militaresti.
Am crezut acum ca e momentul propice si - în soapta bâlbâita, jucându-ma cu furculita si cutitul, sa nu tradez emotia de moarte care ma gâtuia - i-am repetat cererea din ajun.
- Domnule capitan... stiti... va rugasem... am la Câmpulung... Trebuie sa fiu mâine seara acolo. Stiti, azi am aranjat cu serviciul...
Îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hârtie alba, pe care le arunca, prin camera, copiii, jucându-se.
S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasa acra si plictisita:
- Domnule sublocotenent - cu un "domnule" trântit - ti-am spus ca nu se poate, nu o data, de zece ori. Nu se poate, si nu se poate... Aici nu sunt nici eu de capul meu.
Am devenit livid si am surâs ca un câine lovit, cerând parca scuze ca înghit puneri la punct atât de grave.
Dar peste câteva clipe m-a cuprins o ura amara si seaca împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabila, pripit, ca o încalzire si o iritatie a pielii pe tot corpul. Nu asteptam decât sa izbucnesc... Pândeam un prilej, o cotitura de fraza sau un gest, ca sa intervin cu o aruncatura de grenada. Totdeauna, insuccesul ma face în stare sa comit, dupa el, o serie interminabila de greseli, ca un jucator la ruleta, care, încercând sa se refaca, mizeaza mereu în contratimp: de doua-trei ori pe rând rosu si trece apoi pe negru, tocmai când acesta nu mai iese, revine, si asa la nesfârsit, cu îndârjire. Sunt în stare sa fac fata, cu un sânge rece neobisnuit, chiar întâmplarilor extraordinare, pot transforma însa mici incidente în adevarate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu.
Eram acum destul de lucid ca sa-mi dau seama ca sunt aproape în pragul unei nenorociri, caci în asemenea împrejurari consiliile de razboi sunt, ca si regulamentele, necrutatoare si dau pedepse absolut disproportionate - douazeci de ani de munca silnica pentru o palma data superiorului, de pilda - dar în acelasi timp ma simteam evadat din mine însumi, cazut ca pe un povârnis prapastios.
- Corabule, asculta-ma ce-ti spun... Asta-i parerea mea cel putin. Cum? admiti dumneata ca sa... ca asa vine, nu-i asa? - si aci întoarse capul ca sa gaseasca macar o aprobare initiala, dar nu mi-a întâlnit decât privirea taioasa - în sfârsit, nu-i asa? ca sa-si lase casa si copiii, sa-ti spuna "alivoar, stimabile" si tu sa nu-i rupi picioarele?... Ba sa faci si pe delicatu! "Noroc si sa fie de-a buna, cucoana."
- Domnule capitan - caci Corabu nu numai ca era cu mult mai nou, dar îi era acum si subaltern - eu va întreb înca o data: Admiteti dumneavoastra dragoste cu sila? Daca o femeie zice "nu-mi mai placi... sa ne despartim"... Poti dumneata sa spui: "nu... esti condamnata pe toata viata, n-ai drept sa divortezi..." Da?
- Ei bine, daca e vorba de o despartire în regula, atunci e altceva, fireste. Eu nu vorbesc de divort... eu zic de femeia care-si însala barbatul.
Am intervenit nervos si aproape suierat... Atât de viu si ca mimica, încât toti s-au întors spre mine.
- Nu, nici atunci.
Si am reluat mai scazut, demascându-mi premeditarea, acum când toti ma priveau uimiti.
- Discutia dumneavoastra e copilaroasa si primara. Nu cunoasteti nimic din psihologia dragostei. Folositi un material nediferentiat.
Daca as fi spus asta ca opinie obiectiva, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar era în tonul meu, în ostentatia neologismelor, o nuanta de jignire si dispret, încât toti m-au privit mirati, nedeprinsi cu atitudini atât de putin militaresti, iar capitanul Corabu, întarâtat, dar stapânindu-se, s-a întors spre mine cu un fel de mica solemnitate acra de magistrat.
- Cum, domnule, daca o femeie zice: "nu mai vreau", dumneata zici: "ba da, sa vrei?" Hai?
- Daca e vorba de o simpla împreunare, da... are drept sa zica: nu mai vreau... Dar iubirea e altceva. Iar daca nu stiti ce e, puteti, cu notiunile dumneavoastra cumparate si vândute cu toptanul: "asa am auzit... asa vând" sa dezbateti toata viata, ca tot nu ajungeti la nimic. Si privindu-i dispretuitor: Discutati mai bine ceea ce va pricepeti.
Au tresarit toti si apoi au ramas încremeniti de nedumerire, ca si când din tavan s-ar fi desprins, si ar fi cazut în mijlocul mesei, peste farfurii si pahare, o cobra încolacita si împaiata. Izbucnirea mea era nelalocul ei, vulgara, fara temei, între oamenii acestia care vorbeau obisnuit dupa masa, dar musteala otravitoare din mine trebuia sa razbeasca. M-am sculat brusc si am iesit batos ca dintr-o plina sedinta, mereu în uimirea tuturor.
M-a ajuns în prag, ca un cutit în inima, suieratoare si groaznica, vocea capitanului Corabu:
- Sublocotenent Gheorghidiu...
Si în aceeasi clipa am auzit un rostogolit de tacâmuri, caderea unui scaun si am înteles ca, turbat, capitanul Corabu sarise în mijlocul odaii.
Am încremenit o clipa cu spatele la ei si am gândit: sunt pierdut... linistit si simplu, cum poate fi un medic care ar constata ca are cancer. Stiam ca mai lovise un ofiter.
M-am întors dintr-o data cu tot corpul si am facut un pas înspre mijlocul odaii. Capitanul Corabu, care, înfipt în picioare si mult mai voinic decât mine, ma astepta, a înlemnit cu mâna ridicata când a vazut pumnul meu crispat, gata sa loveasca. Ma simteam alb, cu tot sufletul în asteptare si linistit ca un cadavru. Era, dealtfel, un fior în întreaga încapere, care a facut sa nu mai respire nimeni. Capitanul mi-a întâlnit privirea si a ramas ca o linie. Cred ca mi-a vazut în ochi privelisti de moarte, ca peisajele lunare. Au înteles toti ca sunt hotarât sa raspund si apoi sa ma omor. Niciodata n-am fost lovit ca barbat si cred ca n-as putea îndura asta. Dealtfel, mai ajunsesem de doua ori poate, în viata mea, pâna în acest prag. Ba, copil chiar, era sa fiu sfâsiat de un buldog, care se napustise asupra mea, dar i-am întâlnit într-o fulgerare privirea, si a încremenit pe loc, ca si mine, alb atunci, ca si azi, probabil. Niciodata simt ca n-as putea face asta cu vointa, ca un exercitiu. Cred mai curând ca aceasta privire e ca o punte suprema de la suflet la suflet, de la element la element.
Am iesit palid mereu, în tacerea obosita si întinsa.
În salita mica, aproape sa ma lovesc de ordonantele care scoteau tacâmurile...
- Domnule sublocotenent, la noapte compania noastra da trei posturi!
Era plutonierul Raicu, care astepta sa terminam masa.
- Lasa-ma în pace, si am iesit în luminisul de iarba si luna. E în mine acum o deznadejde mistuitoare, care numai la gândul ca trebuie sa ma duc acasa îmi îngroasa vinele gâtului. Simt nevoia sa alerg, sa umblu pe poteci. Nu stiu ce sa fac si ma ispiteste, ca o soapta seaca, gândul sa plec totusi la Câmpulung, acolo unde se aleg firele norocului meu. Un îndemn de prudenta îmi spune însa ca as zadarnici poate totul, printr-o greseala de impulsiv.
Orisan ma ajunge din urma, îngrijorat, si ma întreaba de aproape:
- Gheorghidiule, asculta, ce e cu tine?
Îmi ia bratul, dar caut sa ocolesc raspunsul.
- Nimic.
- Asculta, ma, ce a fost iesirea de adineauri?
Nu mint deloc, fireste, când, abia retinându-ma, continuu si acum o fierbere, nejustificata de temperatura locului si a momentului si deci retorica pentru spectator sau pentru cel ce nu se recunoaste în întâmplare.
- M-a scos din sarite atâta saracie de spirit într-o discutie. Cu notiuni primare, grosolane, cu întelesuri nediferentiate. Ce stiu ei despre dragoste, de vorbesc interminabil? Platitudini, poncife din carti si formule curente... Dogme banale, care circula si care tin loc de cugetare.
- Dar... si ramâne în gol, caci simte, acum abia, ca lamuririle sunt din alta "clasa" decât i se paruse izbucnirea insolenta de adineauri.
Si totusi el nu banuieste nici acum, nu poate da la o parte perdeaua care-mi acopera sufletul, ca sa stie ce rani sunt acolo, cât de mult aceasta izbucnire a mea e un istovitor si amar "pro domo". Nu-l las sa ma întrerupa macar.
- Ce-i o iubire, ca s-o faci regula casnica? A se sterge pe picioare la usa... a nu-si însela barbatul... asa cum vrea Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea regulament de serviciu interior al conjugalitatii? Dar infinit mai superficiala înca e formula lui Corabu. Cum? se pot desparti asa de usor doi amanti? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rana si se lipeste de ea de nu-l poti desface decât cu suferinte de neîndurat... dar doua suflete care s-au împletit... au crescut apoi laolalta? Daca admiti ca o casnicie e o asociatie pentru bunul trai în viata, e rusinos, fireste, sa protestezi atunci când e dizolvata. Dar cum sa primesti formula de metafizica vulgara ca iubirea sufleteasca e o conjugare de entitati abstracte, care când se desfac se regasesc în aceeasi forma si cantitate ca înainte de contopire: doi litri de apa si sare, pusi la distilat, dau un litru si jumatate de apa si o jumatate de litru de sare; amesteci iar si iar ai doi litri de apa si sare? A crede ca iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplista înseamna, fireste, a discuta ca toata lumea, prosteste... O femeie îsi da sufletul si pe urma si-l reia intact. Si de ce nu? Are drept sa ia înapoi exact cât a dat.
Fara sa vreau, înfierbântat înca de propria mea izbucnire, de tot ce mocnisem în suflet, strâng furios bratul lui Orisan, care la început a încercat nedumerit sa ma întrerupa si care acum, întelegând, ca la lumina unei torte, ca e vorba de sentimente refulate, sugrumate îndelunga vreme, tace, ascultându-ma, pe poteca luminata de luna, sub cerul înalt, aci, între culmi de munti.
- O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti greu, la început, sa-ti placa femeia fara care mai târziu nu mai poti trai. Iubesti întâi din mila, din îndatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, îti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa înseli atâta încredere. Pe urma te obisnuiesti cu surâsul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat îti trebuieste prezenta ei zilnica. Înabusi în tine mugurii oricaror altor prietenii si iubiri. Toate planurile de viitor ti le faci în functie de nevoile si preferintele ei. Vrei succese ca sa ai surâsul ei. Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile sufletesti repetate si ca, mentinute cu vointa, duc la o adevarata nevroza. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urma.
Îti construiesti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, îti fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor pâna la moarte sunt facute pentru doi insi. A plecat de acasa, si esti necontenit îngrijorat sa nu i se întâmple ceva... Te strapunge ca un stilet orice aluzie despre ea si esti nebun de fericire când, dupa greutati materiale si umilinte uneori, ai izbutit sa-i faci o surpriza care s-o uimeasca de placere. Ei bine, într-o zi vine femeia aceasta si-ti spune ca toate astea trebuie sa înceteze pâna mâine la ora 11,35, când pleaca la gara. Shylock n-a avut curajul sa taie din spatele unui om viu exact livra de carne la care avea dreptul, caci stia ca asta nu se poate. Totusi, femeia crede ca din aceasta simbioza sentimentala, care e iubirea, poate sa-si ia înapoi numai partea pe care a adus-o ea fara sa faca rau restului. Nici un doctor nu are curajul sa desparta corpurile celor nascuti uniti, caci le-ar ucide pe amândoua. Când e cu adevarat vorba de o iubire mare, daca unul dintre amanti încearca imposibilul, rezultatul e acelasi. Celalalt, barbat sau femeie, se sinucide, dar întâi poate ucide. De altminteri asa e si frumos. Trebuie sa se stie ca si iubirea are riscurile ei. Ca acei care se iubesc au drept de viata si de moarte, unul asupra celuilalt.
Orisan nu vede ca-mi sunt ochii plini de lacrimi în întuneric, dar fara îndoiala simte asta din deznadejdea înmuiata a vocii mele. Tace, alaturi de mine, îndelung, din delicatete... Abia târziu ma întreaba cu sfiiciune:
- Suferi, Gheorghidiule?
Nu raspund nimic, caci as izbucni în hohote nervoase. Muschii fetei îmi sunt contractati.
Ma duce apoi pâna acasa. În prag, nu ma mai pot stapâni.
- Daca mâine seara nu-mi da drumul pentru doua zile, dezertez.
Pleaca fara sa spuie o vorba, dar ghicesc în strângerea de mâna o nedumerire, o prietenie descurajata parca.

COMPETENŢĂ ŞI INCOMPETENŢĂ

Lazar_edeleanu — Thu, 20 May 2010 20:11:23 GMT

Slide 14

Sunt patru etape ale perfecţionării, prin care competenţa a ceea ce facem şi conştientizarea acestei competenţe sunt puse în relaţie:

l Incompetenţa inconştientă: nu sunt conştient de ceea ce nu fac bine;

l Incompetenţa conştientă: îmi dau seama că fac ceva altfel decât mi-aş dori;

lCompetenţa conştientă: cred că aş putea face un anumit lucru mai bine dacă mă concentrez pe el;

lCompetenţa inconştientă: Totul devine firesc, iar eu îmi pot îndrepta atenţia asupra altor lucruri.

Descriptori generali de competență

Lazar_edeleanu — Thu, 20 May 2010 20:10:22 GMT

Slide 1 Slide 9

l- capacitatea de a învăța;

l- capacitatea de a opera cu conceptele și metodologia din științele educației;

l- capacități și atitudini de relaționare și comunicare cu mediul social și cu cel profesional;

l- capacitatea de analiză cognitivă și evaluare axiologică a mediilor socio-culturale și politice, a evenimentelor și conjuncturilor ce au loc în viața comunității sociale;

l- abilități de operare pe calculator și de acces la rețelele informatice de comunicații.

Prof. drd. Mirela Savin - Structura sublimului de sorginte tragica si lexemul ,,multumesc" in fata unui banal ,,buchet de flori"

Lazar_edeleanu — Thu, 20 May 2010 20:04:21 GMT

Structura sublimului de sorginte tragică

şi lexemul ,,mulţumesc”

în fața unui banal ,,buchet de flori”

!!!ATENŢIE: INTERZIS PERSOANELOR CARE SUFERĂ DE CEEA CE PARE A FI CECITATEA. VĂ MULȚUMESC PENTRU ÎNȚELEGERE.

Eseul de faţă îşi propune să analizeze ceea ce Umberto Eco ar denumi drept ,,artificiile consolării[1]” deoarece obiectul nostru de studiu ,,constituie o combinaţie de locuri topice articulate între ele potrivit unei tradiţii care are ceva ancestral şi ceva specific[2]”. Am considerat necesar acest tip de abordare tocmai datorită meritului lexemului ,,mulţumesc” (un merit incontestabil, ca şi în cazul florilor sau al dinţilor) de a investi realitatea cu semnificaţii primordiale, apte să cuprindă realitatea lumii.

Nebunia gestului de a spune ,,mulţumesc”, de a oferi un apparent buchet de flori, este o nebunie aflată la limita frumosului, sublimului, tragicului, comicului, graţiosului, grotescului şi chiar a urâtului, este o nebunie a singurătăţii, instabilităţii unui canon socio-cultural. Absurdul acestui canon va fi explicitat prin tragicul de sorginte sublim.

Conform Marelui Dicţionar de Neologisme[3] , lexemul ,,sublim” reprezintă ,,adjectivul aflat la un înalt grad de perfecţiune, de desăvârşire morală sau intelectuală; superb, înălţător, de o perfecţiune, de o frumuseţe neîntrecută”, dar care, ca substantiv neutru intră în categoria esteticii ,,care exprimă însuşirea unor obiecte sau procese de o amploare neobişnuită, a unor acte umane de excepţională nobleţe morală, capabile să provoace un sentiment de elevaţie, uimire şi admiraţie, forma cea mai înaltă a perfecţiunii”. Rezultă deci, că, substantivul ,,mulţumesc” , conotat /+frumos/ /+sublim/ /-animat/ /+colorat[4]/, indică un mod de fiinţare elevată atât a lumii cât şi a omului ca parte a unei lumi. Acea spaimă încântătoare a sublimului de care Ian Ianoşi vorbeşte este dublată de senzaţia de tragic care însoţeşte acel ,,mulţumesc”. Pe aceeași linie, vom constata faptul că lexemul ,,florile” conotat /+frumos/ /+sublim/ /+animat/ /+colorat/, indică un mod de reinventare a fiinţei drept un cod de civilizație.

Observând gestul de a mulţumii, de a oferi flori atât de plagiat din perspectiva banalităţii omului, observăm că afirmaţia lui Kant conform căruia sublimul ţine de cantitate care este /-limitată/, lipsită de formă şi subiectivă se susţine deoarece conceptul de sublim are la bază conflictul ideii de mulţumesc, respectiv tot ce presupune acest lexem.

Valoarea fundamentală a lexemelor ,,mulțumesc”, ,,floare” trimite la pasivitatea eului de a se lăsa cucerit de ,,plăcerea regresivă a întoarcerii la ceva aşteptat[5]”, deci valoarea lexemelor amintite mai sus presupun o non-valoare deoarece actualizează bucuria, nevoia şi simţul ca efort în dăruire pentru re-primirea de elemente sublime. Sublimul unui banal mulțumesc, unui buchet de flori constă în obţinerea unui rezultat deliberat sau nu de (auto)mulţumire. Omul modern este (sau ar trebui să fie) conştient de imposibilitatea depăşirii limitelor propriei existenţe şi de aici rezultă acel joc mopetian al cunoaşterii şi al fericirii de tip intra-muros pentru refacerea eului de sorginte sublimă prin intermediul florilor. Orice încercare de a des-sublima noţiunile supuse analizei noastre printr-o cenzură metafizică de tip blagacian, plasând cele două concepte într-o existenţă in-autentică, dar mereu actuală, eşuează.

Limbajul a devenit o temă constantă a cercetărilor secolului XX încât unii gânditorii au încercat să re-constituie floarea ca tip ce aparţine unei clase în limitele cui se re-defineşte universul uman. Floarea are rolul de a umple golurile lumii umane. Mulțumesc presupune un ipse, acela de a fi el însuși, de a reda acel idem, acea identitate în ruptură. Legătura intimă şi esenţială dintre limbaj-fiinţă-mulțumesc / floare este recunoscută şi de gândirea tradiţionalistă conform căreia floarea luată separat trimite la virtuţiile sufletului (nu este vorba de orice tip de floare, ci doar de cele alese), în timp ce buchetul trimite la perfecţiunea spirituală. Pe această linie, lexemul ,,mulțumesc” poartă amprenta unor locus amoenus, amprenta unui sine cultural.

Floarea, orice floare, mai puţin trandafirul a cărui frumuseţe este rezultanta existenţei nu doar a aranjamentului petelor, ci a ţepilor care oferă o plăcere a durerii de tip sublim, este o ,,fiinţă” cu o structură complexă, cu o ,,trăire psihică” aparte. În vază sau în ghiveci, în buchete sau în aranjamente, în casă, în grădină sau în parc, singure sau asociate, florile constituie tot atâtea prilejuri de bucurii pe care ni le facem noua înşine sau celor dragi.

Conceptul de ,,floare” presupune multe alte probleme care ar putea fi abordate (cum ar fi de exemplu faptul că florile sunt, se zice, nişte mesageri ai gândurilor şi sentimentelor umane, contribuind la dezvoltarea relaţiilor sociale, reflectând în modul cel mai strălucit rafinamentul şi personalitatea omului), dar pe noi ne interesează analiza unui buchet ca rezultant al unei mişcări socio-cultural-literare.

Aşa cum ,,limba este casa fiinţei[6]” tot aşa şi floarea este unealta care invocă esenţa existenţei. Astfel, un buchet de flori ajunge să vorbească, aducând la împlinire sarcina ei fundamentală (scopul urmărit).

Tematizarea epistemologică frontală a sublimului este revelatoare prin însăşi obiect său de cunoaştere, prin însăşi imginea sa de floare, aceasta deschizând calea omului către mulţumire, iar ambalajul sublimitatea necesară atingerii scopului urmărit. Hipersubiectivarea semiotică a subiectului postmodern-floare se face din postura istorico- genealogică modernă a florii. Deci, la o primă lectură, buchetul de flori care ne-a suscitat interesul se supune unui principiu al incompletitudinii, al păstrării categoriei sublimului. Identitatea florilor presupune deformarea referentului lor (realitatea empirică/ obiectivă). Ele suportă o grilă de lectură. Prin intermediul acestei grile de lectură ele transportă o ambiguitate primordială, indicibilă ambalată într-o libertate de care nu ne dăm seama decàt cànd constatăm puterea lor de a semnifica o nouă viaţă. Fotosinteza îşi ia energia necesară (ca să nu spunem vitală) din razele de lumina. Este atât de eficienta, încât produce cantităţi mari de materie organică. Această materie organică furnizează o sursă regenerabilă de hrană pentru animale si om. Acest stat incert este păstrat chiar dacă, odată cu apariţia fotosintezei, viaţa a trecut doua bariere: a fost asigurată producţia continuă de alimente şi a fost furnizat oxigen pentru ca această hrană să fie utilizată în mod eficient. Acest statut al incertitudinii este conservat în orice buchet de flori deoarece incertitudinea de sorginte oxigen-dioxid de carbon se transformă într-un incert de tip superior în care oxigenul recuperează şi anulează dioxidul de carbon poate şi datorită statutului controversat al emoţionalului şi al zguduitorului care predomină atât destinul omunlui cât şi prototipul buchetului de flori. Florile înseamnă, dragoste, iubire, speranta, incredere, pretuire, pofta de viata; prin ele exprimăm tot ce este mai nobil şi mai frumos în viaţa fiecaruia dintre noi. De aici rezultă şi cele două modalităţi fundamentale de a se exprima: una semiotică şi una hermeneutică. Cică, dacă fiecare dintre noi am înţelege, chiar si numai pentru o clipă, mesajul extraordinar pe care îl transmite atât de elocvent o floare, atunci lumea în care trăim ar fi cu mult mai buna (!!!). Acest tip de mesaj se încadrează în sfera simbolică a buchetului care trebuie reprezentat ca o configuraţie care serveşte la constituirea unui cadou (semn).

Dacă privim un buchet de flori, orice buchet, observăm un contur linear alcătuit dintr-o dâră verde, utilizată ca mijloc al reprezentării virtuţiilor sufletului. Verdele, conotat /+albastru/ /+galben/ rezultă din interferenţele lui /+rece/ şi ale lui /+cald/ pentru a reafirma armonia portocalie. Astfel, tabloul trimite la sublimul de tip actinie, simbolizând echilibrul fragil dintre spirit (reprezentat de nuanţa semicrudă de verde) şi libido e (reprezentat de portocaliul arzător). Instinctiv, în fiecare dintre noi există un mic artist, un creator al frumosului de sorginte sublimă. Ceea ce ste important este însa cum deprinderile noastre valorifică aceste aptitudini ale sublimului. Toate florile sunt frumoase, dacă le cunoaştem, dacă ştim cum trebuie oferite, când şi unde.

Conform Marelui Dicţionar de Neologisme[7], lexemul ,,tragic” reprezintă ceea ce stă sub semnul zguduitorului, al jalnicului şi al funestrului, este o ,,categorie estetică, sentiment de milă şi durere inspirat de înfràngerea sau pieirea, în urma unor împrejurări vitrege, a unor eroi, idealuri sau categorii sociale valoroase”. Tragicul buchetului nostru de flori atacă conceptul de bază al lexemului ,,floare”, reformulând mitul florii, ba chiar propunând o altă viziune a florii.

Mergând pe postulatul ianoscian al tragicului ca frumuseţe inversată, am putea afirma că orice buchet trimite la un anumit act al trăirii transfigurat în buchetul de flori, mărturisând astfel o tensiune, un conflict, un fals-monstru dotat cu o extraordinară putere de fascinaţie camuflat de o oroare benefică în faţa tragicului.

Buchetul de flori are adesea înţelesul de iubire, dorinţă, plăcere, mulţumire. Însă, încă de la începuturi omul preferă "mulţumirea sub formă de floare” ca substituit pentru ,,vreau ceva”. Astfel, sensul buchetului de flori se transformă într-un sens al suferinţei, suportul vital al omului condiţionat de aspiraţia metafizică a falsei buneivoinţe camuflate într-un buchet de flori scurgându-se spre "ceva”. Combinarea portocaliului cu albastrul nu reprezintă altceva decât ,,reflexul conştiinţei că libertatea noastră nu îşi este propria-i cauză, că ea ne-a fost conferită[8]”. De aici sentimentul tragic al florii şi al actului de a oferii flori.

Florile ne permit să ne exprimăm sentimentele, fie false sau reale, fie că stau sub semnul sublimului sau al tragicului. De obicei, a oferi flori cuiva este o dovada de preţuire. Sublimitatea unui buchet de flori constă în oferta de nostalgie, romantism, îndrăzneală şi/sau reţinere. Totul este să le cunoşti semnificaţia. Iubirea, mulţumirea, felicitarea şi cererea sunt mai credibile dacă exprimarea lor este însoţită de un buchet de flori. Dacă apreciem natura ca fiind sublimă, conform lui Vasile Morar, atunci de ce n-am considera buchetul nostru de flori drept ceva plin de profunzime.

,,Când ne gândim la puteri covârşitoare ale naturii, faţă de care nu găsim distanţa necesară contemplării, sau la destine mari umane, de care suntem mult prea aproape pentru a le putea vedea estetic –în faţa morţii sau în reculegere religiosă-, am putea crede că obiecţia este justă[9].” Deci, poate că buchetul nu se raportează la categoria sublimului în general, ci la cea a sublimului moral, tip de sublim care provoacă ,,propriul nostru eu să se măsoare cu ea, şi mărturia propriei noastre neputinţe de a face ceva la fel este strivitoare[10]”. Buchetul nostru se încadrează în acele categorii sublime de constatare a gradului de sublimitate prin: măreţie şi grandios (buchetul nostru este producător de mărime); solemn şi profunzime (după cum se va vedea mai târziu, profunzimea este elementul cheie al buchetului nostru); tăcut, nemişcat şi perfect (componente ale buchetului prin nuanţele contrastante, prin iluzia de mister); înfricoşătorul (prin îmbinarea portocaliului crud cu cel cald pentru a anula contrariile); emoţionalul (produs de îmbinarea perfectă a culorilor) şi tragicul (viaţa limitată a unui buchet de flori).

Orice buchet de flori reprezintă sublimul în frumusete şi/ sau perfectiune. Tabloul pe care buchetul de flori îl oferă reprezintă o acţiune care conduce spre o naraţiune. Fiecare petală reprezintă un nucleu, deci o floare conţine mai multe nuclee, accentuându-se astfel tragismul ei prin combinarea portocaliului crud care presupune violenţă, agresiune; portocaliul cald, al sentimentelor care pot fi cu greu ţinute în frâu. Galbenul evocă lumina, soarele, armonia. Prin flori galbene poţi să îţi exprimi fericirea pe care o trăieşti, bucuria de a fi îndrăgostit. Dar galbenul florilor boboci presupune închidere, gelozie şi control. Rozul- portocaliu este culoarea tandreţei şi este folosit pentru a ne arata sentimentele de prietenie faţă de cineva, mai ales dacă se vrea ceva.

Cel mai perceptibil caracter al simbolismului florilor este universalitatea lor, puterea de a se constitui în suport al gândirii fără efort, dar care încercă să obţină ceva. Cele şapte culori ale curcubeului au drept corespondent cele şapte note muzicale, cele şapte ceruri dantenesciene, cele şapte planete, cele şapte zile ale saptamanii şi, nu în ultimul rând cele şapte muze. Unele flori simbolizeaza focul (portocaliul florilor), altele simbolizeaza aerul (galbenul florilor), iar altele legătura cu pământul (cafeniul abia sesizabil), în timp ce florile colorate în verde si albastru, reprezintă legătuta cu apa.

Tragismul reiese tocmai din verticalismul albastrului scufundat în înălţimea portocaliu-roşiatică a cerului. Combinaţia între verde şi albastru trimite la forţă şi slăbiciune, la veghe şi somn, la dualismul intrinsec al fiinţei umane în continuă căutare de sine. Sublimul buchetului de flori constă tocmai în tragismul său. Sublimul ajunge adeseori să mascheze tragicul existenţialist, pasivitatea, ideea de renunţare.

Bibliografie:

1. Băncilă, Vasile, Artă şi cunoaştere, Editura Muzeul Literaturii Române- Editura Istros-Muzeul Brăilei, Bucureşti, 2002.

2. Croce, Benedetto, Breviar de estetică. Estetica in nuce, traducere de Eugen Costescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.

3. Eco, Umberto, Supraomul de masă, traducere de George Popescu, Editura Pontica, Constanţa, 2003.

4. Foucault, Michel, Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti, 1996.

5. Hartmann, Nicolai, Estetica, tradusă de Constantin Floru, Editura Univers, Bucureşti, 1974.

6. Heidegger, Martin, Originea operei de artă, traducere de Th. Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Editura Univers, Bucureşti, 1982.

7. Liiceanu, Gabriel, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.

8. Marcu, Florin, Marele Dicţionar de Neologisme, ediţia a VII-a revăzută, augmentată şi actualizată, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2004.

9. Pleşu, Andrei, Limba păsărilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

10. Rorty, Richard, Pragmatism şi filosofie postnietzscheană, Editura Univers, Bucureşti, 2000.

SURSE INTERNET:

http:// www.univbuc.ro/Books/filologie/morar/3.htm (de la 2.1 pănă la 13)
http://www.gradina-online.ro/_files/Articole/File/buchet.gif

Mulțumesc pentru lectură!

[1] vezi Artificiile consolării în Umberto Eco, Supraomul de masă, traducere de George Popescu, Editura Pontica, Constanţa, 2003, pp. 15-16.

[2] Ibidem.

[3] Florin Marcu, Marele Dicţionar de Neologisme, ediţia a VII-a revăzută, augmentată şi actualizată, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2004, p.873.

[4] Prin /+colorat/ trebuie să se înţeleagă acel ceva care vine pe lângă "mulţumesc”, şi care poate să fie de la un cadou simbolic la un şut în fund sau o geantă în cap.

[5] Umberto Eco, op. cit., p. 15.

[6] vezi Scrisoare despre umanism, în Martin Heidegger, Originea operei de artă, traducere de Th. Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Editura Univers, Bucureşti, 1982, p.321.

[7] Florin Marcu, op. cit., p.925.

[8] Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p.17.

[9] Nicolai Hartmann, Estetica, tradusă de Constantin Floru, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p.403.

[10] Ibidem, p. 406.