Prof. drd. Daniela-Maria Varvara - Neomodernismul

Prof. drd. Daniela-Maria Varvara
NEOMODERNISMUL – DE LA TEORIE LA TEXT. POEZIA ŞI POETICA NEOMODERNISMULUI ROMÂNESC
          În prezentul eseu, voi prezenta neomodernismul, făcând referire la contextul apariţiei acestui curent literar, la izvoare culturale şi precursori, la estetica şi poetica sa, la reprezentanţii cei mai importanţi. În ultima parte voi exemplifica doctrina făcând apel la una dintre cele mai cunoscute poezii nichitastănesciene, Elegia a X-a, un nucleu al liricii neomoderniste.
Ce este neomodernismul? În linii mari, putem spune că neomodernismul se referă la un curent literar manifestat cronologic în literatura română, cu precădere în poezie, (aproximativ) în anii 1960-1980, cu menţiunea că această periodizare este făcută atât din punct de vedere cronologic, cât şi estetic - urmărind liniile generale ce se pot desprinde din beletristica acestei perioade .
        După Iulian Boldea , principalele trăsături ale poeziei neomoderniate sunt apelul la tradiţia lirică autentică, autonomia esteticului (deci întoarcerea la poeticitate), antropocentrismul, descoperirea trăirii şi rostirii cu subtext etic (dar deloc moralizator, dogmatic, supus unor directive politice). Nicolae Manolescu, în recenta sa Istorie critică… , preia de la Mircea Cărtărescu termenul de remake modernist şi îl atribuie poeziei generaţiei ’60 (utilizând acest din urmă concept cu referire la o perioadă de aproximativ douăzeci de ani, următoarea generaţie fiind cea optzecistă). Deseori, însă, se fac referiri la două "generaţii” distincte ale neomodernismului – sau, operând în termenii propuşi de Laurenţiu Ulici, „promoţii” - dar aplicându-se în primul rând criteriul timpului (mai bine zis al afirmării în timp a poeţilor): deceniul al VII-lea, respectiv al VIII-lea.
Context socio-politic. Izvoare culturale. Precursori. Pentru a explica ce este neomodernismul, trebuie mai întâi să vedem contextul naşterii sale şi izvoarele din care îşi trage seva. În timp ce în Europa noncomunistă se afirma structuralismul ca filozofie, cu diferitele sale interpretări şi aplicaţii pe plan social, cultural, lingvistic şi literar, în ţara noastră - marcată profund de ideologizare sovieto – comunistă pe toate planurile, inclusiv literar - anii ’60 aduc un dezgheţ cultural. Ce înseamnă acest lucru? În timpul în care marii poeţi interbelici fuseseră marginalizaţi sau chiar interzişi, poezia impusă de partid ("partidul e în toate…”) îşi pierde substanţa lirică şi valoarea estetică, coborând pe făgaşe sărace care nu mai urmăresc decât o propagandă a noii ideologii.
         Chiar şi din punct de vedere prozodic poezia proletcultistă are de suferit, căci accentul cade pe un mesaj excesiv declarativ sau moralizator, insuficient prelucrat artistic, pentru care versificaţia este pur convenţională, cu un aspect rudimentar, nonestetic. Într-un astfel de climat, în care se impun scriitori ca Dan Deşliu, Victor Tulbure, Maria Banuş, Eugen Frunză, Mihai Beniuc (care scriu pe placul şi sub înrâurirea partidului), în detrimentul unor valori ca Lucian Blaga, sau Ion Barbu, se va naşte acel curent literar venit ca o resurecţie a lirismului modernităţii interbelice, pe care ulterior criticii l-au numit neomodernism. După mai bine de un deceniu şi jumătate de obedienţă şi de poezie propagandistică, de punere sub tăcere a valorii în literatură, urmează un aşa-numit "dezgheţ ideologic”, o oarecare deschidere şi toleranţă a autorităţior faţă de proliferarea unor forme şi expresii artistice noi, care promovau autonomia esteticului. Spaţiul literaturii fusese, însă, încercat în anii ‘50 – ‘60 de câteva ieşiri din decorul politizant propagandistic. Putem vorbi astfel, de precursori ai neomodernismului. Schimbarea de paradigmă adusă de generaţia ’60 este prefigurată de manifestul Cercului Literar de la Sibiu şi de poeţii de la "Steaua”, aceste două grupări literare putând fi deci considerate precursoare ale neomodernismului. "Esteţii din Ardeal”, cum au fost numiţi cerchiştii, propun în scrisoarea – manifest adresată lui Lovinescu o autonomie a esteticului (căci o operă nevaloroasă sub acest raport este nulă, aşa cum a afirmat Ion Negoiţescu), o vitalizare a lirismului, prin resurecţia baladescului de factură livrescă. Tot o resurecţie a esteticului, o înnoire a poeziei, o construcţie lirică pe tipare moderniste (prin sincronizarea cu sensibilitatea unor autori ca Bacovia, sau Maiakovski ), ca o contrapondere a poeziei timpului - dogmatică, proletcultistă - promovează A.E. Baconsky şi ceilalţi „stelişti”: Victor Felea, Aurel Gurghianu, Ion Horea, Aurel Rău, Petre Stoica. Ion Pop îi atribuie acestei grupări literare rolul de punte spre lirismul autentic al generaţiei lui Nichita Stănescu, de refacere a legăturii cu marii modernişti . De altfel, "noua poezie”, cum numeşte Manolescu opera marilor lirici afirmaţi plenar în deceniile al şaptelea şi al optulea, se naşte ca o reacţie la realismul socialist cultivat în epoca stalinistă, la poezia aservită politic şi îşi revendică izvoarele culturale în modernismul interbelic. Aşa se face că la poeţii anilor ’60 critica a identificat influenţe din Ion Barbu, Blaga, Arghezi, sau Bacovia. Estetica, poetica şi poezia neomodernismului Liniile unificatoare ale poeziei generaţiei anunţate de "buzduganul” Labiş se grefează pe ceea ce foarte mulţi critici literari au numit căutarea "lirismului pur”, în contextul trăirii unei nevoi acute de părăsire a festivismului proletcultist şi de întoarcere la izvoarele autentice ale poeziei, la idee, la „regăsirea din interior a lirismului” (Petru Poantă ). George Bădărău sintetizează în cartea sa dedicată acestui curent literar principalele valori estetice pe care se construieşte poezia neomodernistă: esenţializarea traseului liric, orientarea către planul poveştilor mitice şi mistice, cu noi viziuni şi cosmogonii, transformarea literaturii într-un spaţiu al ambiguităţii, al aluziei, al conotativului, revenirea discursului liric la formele de expresie metaforică, la imagini artistice, la reflecţii filosofice, rafinament compoziţional şi stilistic, asociaţii lexicale neobişnuite, reabilitarea obiectelor umile, a întâmplărilor mărunte, promovarea mitului oniric în mod creator, gravitatea temelor, a tonurilor, a ideilor, transformarea poeziei într-un spaţiu al comunicării sinelui prin cuvânt, transformarea cuvintelor în adevărate personaje ale "poveştii sentimentale” etc. Poetica poate fi prezentată prin câteva elemente structurale şi lingvistice distinctive.
         Tendinţele dominante sunt înţelegerea (şi tratarea) poeziei ca o stare lirică, expresie metaforică a trăirilor profunde ale conştientului şi chiar ale subconştientului, crearea unor imagini artistice orientate pe subiectivitate, pe reflecţii filosofice, sau pe jocul verbal. Limbajul poeziei neomoderniste tinde spre autoreferenţialitate; el este ambiguu, deseori abstract, dar şi sugestiv şi expresiv, această din urmă calitate fiind generată de structuri fonetice, lexicale şi stilistice aparte. Inovaţiile de natură lingvistică au fost şocante pentru linia poeziei de la acea dată, ele venind poate ca o transpunere din planul realităţii socio – politice (dar şi existenţiale) a dorinţei de eliberare de sub dictatura conformismului, a constrângerilor la care era supus insul (ca şi fiinţa poetică), sau ca influenţe ale tradiţiei modernităţii, ale avangardismului românesc şi ale postmodernismului occidental (în măsura în care acesta a putut fi cunoscut într-o Românie literară dirijată politic), sau – de ce nu? – ca o evoluţie firească a poeticului. Ecaterina Mihăilă tratează pe larg aspectul limbajului poeziei româneşti din perioada neomodernă, analizând nivelele de suprafaţă şi de adâncime ale textelor poetice luate ca reper şi evidenţiind "libertatea în versificaţie, inovaţia, ingeniozitatea grafică şi nonconformismul ortografic” al autorilor publicaţi între anii 1960- 1980 . Astfel, se poate vorbi despre un prim şoc pe care cititorul îl are la o lectură a poeziei noi, acela grafic: dezordinea sub acest aspect rezultă din alternarea versurilor lungi cu cele scurte, sau din spaţierea mai largă după unele cuvinte sau strofe, despărţirea în silabe a ultimelor cuvinte din text (ca în exemplele oferite de autoarea citată anterior – din creaţia extrem de originalilor – din acest punct de vedere - Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Constantin Abăluţă, Cezar Baltag şi alţii). Sensurile profunde ale unui poem filozofico-religios sunt evidenţiate de autorul Epifaniei printr-un mod original: aranjarea aparte a versurilor (interior – exterior) - aparent o joacă, în esenţă revelatoare de semnificaţie. Din punct de vedere ortografic şi al punctuaţiei, deseori regulile sunt eludate prin diverse moduri, de la folosirea aleatorie la suprimarea majusculelor (în special în opera lui Mircea Ivănescu) şi a semnelor de punctuaţie, sau la folosirea într-un mod aparte a semnului exclamării (v. Cezar Baltag şi Cezar Ivănescu).
           La nivel sintagmatic, reputata cercetătoare identifică procedee specifice, cum ar fi: funcţionalizarea poetică a articolului, generarea de poeticitate de către unele funcţii semantice, sau de punerea împreună a unor sintagme care în limbajul comun sunt incompatibile, distorsionarea sintactică, folosirea verbelor ilocuţionare capabile de a crea o iluzie ontologică (v. Origine, de Ioan Alexandru) etc. Semantic, opera lirică oferă o foarte largă deschidere interpretativă, structurarea în domenii semantice este foarte variată, sublumile posibile ale textului oscilând de la simetrie la aleatoriu, de la transparenţă la opacitate, de la circumscriere la antinomie, sau la amalgamare (cu efecte de ironie şi absurd). Putem afirma astfel că limbajul poeziei "noii modernităţi” a cunoscut o schimbare radicală, inovatoare, influenţat fiind şi de elementele amintite mai sus.
Tipologie neomodernistă. Reprezentanţi. O primă individualitate puternică a epocii este, fără îndoială, Nichita Stănescu, în a cărei operă – proteică şi totuşi omogenă, un edificiu impunător asemenea unei catedrale – se pot identifica unele componente poetice: vizionarismul, căci poetul este un magician care modifică structura materiei (v. în special volumul O viziune a sentimentelor); orficul, construit pe mituri antice, dar cu particularităţi proprii, (în special în primele volume); abstracţionismul şi ermetismul (de sorginte barbiană) vizibil mai ales începând cu 11 elegii, Oul şi sfera, aceasta presupunând o poezie nonfigurativă, care atinge un înalt prag al esenţializării conceptuale, asemenea unei sculpturi brâncuşiene.
           Multe din componentele enumerate mai sus se regăsesc – în forme individualizate – şi la alţi colegi de generaţie, căci ele sunt mărci ale neomodernismului românesc. De exemplu, orfismul, miticul şi ermetismul sunt împletite în substanţa poeziei lui Cezar Baltag, "bolnavul de sacru”. Lirismul său pur, pe alocuri solemn, sau oracular sondează condiţia umană, devenirea ei, spaţiul mitic al începuturilor, originile logosice şi lumea de simboluri de la Vis planetar la Chemarea Numelui şi Ochii tăcerii, dând impresia că autorul este "un iniţiat al poeziei”(Gheorghe Grigurcu ) Voinţa de a atinge miezul miturilor, de a le re-trăi prin poezie, precum şi cultivarea simbolului dau operei baltagiene ceea ce Marin Niţescu numea "un aer hieratic” . Despre hieratism se poate vorbi şi în poezia Anei Blandiana, căci deseori lucrurile universului construit prin cuvinte sunt aureolate ( ca în poemul Clar de moarte), cercurile de lumină simbolizând starea de sfinţenie. Munţii candorii, zăpezile imaculate sunt simboluri ale unei lumi spre care eul liric tânjeşte (încă de la primul volum); ele devin un spaţiu etic, un spaţiu al purităţii ce se constituie într-o "vârstă absolută”, cum o descrie Mircea Martin . Valorile morale, sinceritatea gândirii şi a demersului poetic imprimă caracterul de "etic” poeziei blandiene, lirismul moral căpătând profunzime odată cu volumul Octombrie, noiembrie, decembrie. De la un discurs parodic anunţat încă de la debut, la o subpoetică a tragicului unui eu fizic agonic – în finalul (aşteptat) al vieţii (v. volumul Puntea, subintitulat Ultimele), de la o atitudine demitizantă începând cu Poeme din 1965 şi Moartea ceasului, la una de tip remitizant (totuşi, de factură postmodernistă) în etapa Liliecilor - aşa se poate citi opera lirică a lui Marin Sorescu. Emblemele soresciene în literatura neomodernistă rămân filonul parodic (deconstructivist) şi cel demitizant. În locul lamentaţiei celui ce se află în faţa unui univers îndreptat spre ruină, este aleasă parodierea lui. Atitudinea de fină ironie, sau chiar de autoironie poate fi citită ca o "elegie mascată” , izvorâtă din nostalgia originarului, ca "un lirism al distanţei şi al pierderii în cuvânt a lumii”– Ion Pop . Poezia este desacralizată, miturile persiflate; de fapt, totul este demitizat: cosmosul, literatura, filozofia şi chiar sinele fiinţării (ca de exemplu, în poemul Întoarcerea faraonului, sau în Adam). Neomodernismul parabolic o are ca principal reprezentant pe Ileana Mălăncioiu, despre a cărei creaţie Nicolae Manolescu spunea că readuce sentimentul tragic al vieţii făcând apel la parabole biblice, la "fantasme şi gesturi profane şi sacre, aflate la confluenţa eminescianismului cu simbolismul” . Alte subpoetici neomoderniste sunt cea onirică (avându-l ca exponent de seamă pe Leonid Dimov, a cărui poezie sentimentală se deschide în reverie, o reverie lucidă în care totul este posibil), cea erotică, (Emil Brumaru – prin excelenţă poet erotic), cea preţioasă. Pentru această ultimă tipologie Mircea Ivănescu este considerat de către Nicolae Manolescu emblematic, motivând accentul pus de poet pe ceremonialul inventat, pe gesturi studiate, pe adoptarea unei poze; lirica sa fiind rafinată, fantasmatică, subtextuală . Tot neomodernişti sunt şi poeţii din "al doilea val” , editaţi de Mircea Ciobanu la Hyperion, nume ca Virgil Mazilescu, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu etc. Elegia a X-a, expresia sinteză a liricii nichitastănesciene; artă poetică a neomodernismului.
         Poate cel mai emblematic poet al neomodernismului, titularul generaţiei ’60 în poezia românească, oricum deschizător de drumuri, este Nichita Stănescu, cel care impune O nouă viziune a sentimentelor, o nouă artă poetică, un alt fel de a fi al poeziei. 11 elegii. Este cartea în jurul căreia gravitează toată creaţia nichitastănesciană, un fel de nucleu al poeziei lui, miezul profund de idei ce joacă rolul unui punct de sprijin al întregului său sistem poetic. Ca un nucleu în nucleu poate fi considerată Elegia a X-a, despre care Eugen Simion afirma că înscrie întreg programul poetic următor, şi anume "voinţa de a atinge, prin intensitatea gândirii poetice, neauzul, nevăzul, nemirosul, negustul, nepipăitul, de a exprima inexprimabilul şi mai ales suferinţa pe care el o provoacă”. Întreg ciclul Elegiilor trădează un sentiment tragic ce izvorăşte din neasemănarea cu sine, cu lumea şi cuvântul. Întâlnim aici foarte multe elemente ale esteticii şi poeticii neomoderniste, de la exprimarea suferinţei de a nu putea cuprinde totul (insuficienţa cunoaşterii poetice), tragedia limitării, a situării dramatice a insului emitent în cuvânt, la ambiguitatea limbajului şi ermetism, sau la procedeele de versificaţie. Elegia lui sunt poate fi citită ca o confesiune a situării dramatice a eului emitent în raport cu existenţa, cunoaşterea şi cuvântul (teme pe care neomodernismul le abordează şi reevaluează), fixând o raportare a fiinţei la trei registre: ontologic, gnoseologic şi lingvistico-poetic. Sunt, adică exist. Elegia lui sunt (adică exist) este o elegie a sinelui, a fiinţei. Încă din primul vers facem cunoştinţă cu un eu traumatizat, un eu care suferă de o boală. "Sunt bolnav” se repetă pe tot parcursul confesiunii (expresia apare de şapte ori în text), ca un laitmotiv, starea aceasta alienantă fiind redată şi prin expresii verbale, adjectivale şi nominale, prin asocieri lexicale insolite ca: "mă doare…o rană călcată-n copite de cai fugind ”, "m-au călcat”, "gem”, suferă”, mi-a fost păscut”, "mi-a fost înjunghiat”, "nu există”, "ziduri ale tăcerii”, "zid dărâmat”, "îmbolnăvit”, "trup apt pentru răni”, "nebun”, "organe sfărâmate” etc. Durerea şi boala aduc cu sine moartea: "Mor de o rană ce n-a încăput / în trupul meu apt pentru răni…” rana aceasta e cauzată de trecerea – aeriană ("m-au călcat aerian”) a unor animale – abstracte – peste un "organ ne-nveşmântat în carne”, deci abstract şi el. După ce "invizibilul organ” – organul suprapercepţiei îi dispare ("cu seara […] simultan”), eul se (re)găseşte între coastele unui trup limitat, supus "legilor numai de os”, într-o "încreierare îngustă, scheletică”, un trup "obişnuit doar să moară”. Iar dacă facem să corespundă cailor fugind - moartea, conform simbolisticii din alte poezii (ex.: Marele cal "de câte ori aud cuvântul moarte / văd în faţa ochilor un cal”, sau în Balada din volumul În dulcele stil clasic, unde subiectul e ameninţat de a fi păscut de cai, adică de moarte) – din nou omul, prin rana de care suferă, este ameninţat de moarte (este, deci o rană deschisă morţii). Boala se mai poate asocia şi cu o traumă a rupturii de care suferă subiectul liric (v. şi determinanţii "sparte” – pentru ferestre, sau "sfărâmate”- pentru organe). O dublă ruptură: pe de o parte este "sfărâmarea organelor” – o ruptură în interiorul "încreierării insului”său, pe de altă parte, există ceva ce ar aparţine tot sieşi, dar este "fluturat în afară” de către trup (v. "organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai”, sau imaginea purtării pe tavă a capului). Aşadar, sunt, exist, dar "la voia vidului cosmic”, rănit, bolnav, într-un trup "strict marmoreean şi obişnuit doar să moară”. "Sufăr de-ntreg universul” (înţeleg expresia ca o trimitere la legătura organică dintre ins şi univers, legătura originară, cea care presupunea armonie deplină între componentele sale, deci şi între om şi univers). Asumându-şi întreg universul, prin contopire- elementele componente ale acestuia devenind şi organe ale subiectului liric- va avea din nou de suferit, căci diferitele organe – părţi ale lumii şi ale sale totodată, au fost distruse: iarba a fost păscută de cai, taurul a fost înjunghiat, norul s-a topit, iarna este "lepădată mereu”. Sunt înseamnă cunosc. Boala de care suferă eul liric al Elegiei a X-a nu e numai una ontologică. Ea este echivalată şi cu imperfecţiunea, cu "discontinuitatea cunoaşterii umane incapabile să pătrundă totalitatea existenţei” . Cunoaşterea prin simţuri este imperfectă pentru că organele de simţ sunt imperfecte, neadaptate la absolut – cum numeşte Ştefania Mincu "ceea ce vine” (expresia din textul elegiei), sau sunt chiar absente: "nu există ochi pentru ce vine”, "nu există nări pentru ce vine” etc. Iar tocmai aceste absenţe definesc individul. Aceste carenţe sunt resimţite ca o suferinţă fără leac, ca o boală a fiinţei. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, "organele sferei”, cele care ar putea realiza o cunoaştere (percepţie) perfectă (sferică), au rămas neapărate, "nenveşmântate în carne şi nervi”, deci, în afara trupului uman, în afara sinelui biologic. Faptul e posibil din cauza precarităţii trupului, a alcătuirii imperfecte a fiinţei biologice. Avem astfel, de a face cu o neadecvare a alcătuirii umane în raport cu aspiraţia insului către absolut, către o cunoaştere perfectă. Rămânând "neapărate”, adică neprotejate, aceste "abstracte organe sferice” sunt cotropite de abstracte animale în alergare, sfărâmându-se. Organul "cel lăsat la voia vidului cosmic” (la întâmplare, sau chiar într-un vid al sensurilor) este pieziş, adică afectat şi el de imperfecţiune. Mai mult, este "ascuns”, înscris umil în sfera – în perfecţiunea universului ("organ pieziş, organ întins / organ ascuns în idei, ca razele umile în sferă…”). Este cel vulnerabil la moarte, la imperfecţiune, fiind comparat cu călcâiul lui Ahile, "cel lovit de-o săgeată mortală”. Omul apare astfel ca o "entitate cu centrul în afară, cu libertatea (şi cu facultatea de a înţelege pe deplin) dată doar ca tânjire, ca posibilitate, ca boală nevindecabilă” . O boală – rană pe care şi-"o poartă pe tavă / ca pe sfârşitul Sfântului Ioan / într-un dans de aprigă slavă”.Această boală – dispariţie a "invizibilului organ” poate fi corelată cu căderea din starea de graţie a omului fantă din elegia anterioară. Omul –fantă e cel care posedă "organele sferii”, adică un mod superior, total chiar , de cunoaştere, de perceptie, de înţelegere. Aşadar, neputinţă, boală, suferinţă, imperfecţiune, tensiune dureroasă şi în domeniul gnoseologic. Sunt, sau cunosc, dar acest proces de cunoaştere este unul dramatic. Cunosc imparţial, imperfect, deşi tânjesc spre o cunoaştere deplină. Sunt înseamnă cuvântez (numesc) "Rănile cheltuite-n cuvinte” sunt aducătoare de moarte, iar "zidurile tăcerii”(simbol al necomunicării) par să despartă insul emitent de "organele sferii”, limitându-i capacitarea de numire, de cunoaştere şi de exprimare prin cuvânt. Este vorba, în opinia lui Ion Pop , de o capacitate redusă de semnificare (sau incapacitate faţă de excesul de sens). O interpretare asemănătoare cu cea a criticului clujean o dă Elegiei a X-a şi C. Pricop (dar din perspectivă textualistă): "lumea ca text are prea puţine semne pentru a putea însemna totul. Rămân motive care nu mai pot fi pronunţate şi care totuşi există, în jurul cărora cuvintele cad, căci nu le mai pot cuprinde […] Lipsa de semne valabile pentru toţi e o neputinţă, o boală”. Semnul poetic ar trebui să permită o comunicare empatică (asemenea celei primordiale) între eu şi fiecare lucru. Numai că faptele nu stau tocmai aşa, şi fiecare rămâne în singurătatea sa, iar "între lucrul real şi semnul lui se află, de asemenea un zid.” , afirmă Ştefania Mincu, vorbind apoi, pornind de la imaginea celor doi martiri odihnindu-se pe ruguri, despre o dublă condiţie bolnavă a omului în raport cu cuvântul: din punctul de vedere al carenţei numelui şi din cel al carenţei sensului. Omul e bolnav atât ca emitent, cât şi ca receptor. Fiecare "martir” "se odihneşte” pe propriul rug: unul e omul real, iar celălalt e cel dublat în semn, exprimat în cuvânt. Între ei, cuvântul ar trebui să servească drept punte de legătură. "Dar semnul desparte, în loc să unească”. De aici neputinţa cuvântului expoatată în volumele următoare şi naşterea conceptului de necuvânt.
BIBLIOGRAFIE
Nichita Stănescu, Poezii, Bucureşti, Ed. Minerva, 1988
 *** Bădărău, George: Neomodernismul românesc, Iaşi, Institutul European, 2007
Mircea Cărtărescu, în Postmodernismul românesc,Bucureşti, Humanitas, 1999
Dugneanu, Paul: Al doilea val. Generaţia Hyperion. Poezia anilor ’70, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2001
Gheorghe Grigurcu, Poezie română contemporană, vol.I, Iaşi, Ed. Revistei Convorbiri Literare, 2000
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Paralela 45, 2008
Mincu, Ştefania : Nichita Stănescu între poesis şi poiein, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1991
Petrescu, Ioana Em. : Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1989
Piru, Al : Discursul critic, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1987
Pop, Ion : Poezia unei generaţii, Cluj, Editura dacia, 1973
Pop, Ion: Nichita Stănescu, spaţiul şi măştile poeziei, Bucureşti, Ed. Albatros, 1980
Simion, Eugen: Scriitori români de azi, vol.I, Cartea Românească, 1978
*** Boldea, Iulian, Neomodernismul poetic românesc, în Observator cultural, nr 487 din 13.08.2009