Principala » 2010»Mai»21 » Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi
11:13 PM
Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi
CARTEA ÎNTÂIA
La Piatra Craiului, în munte
Diagonalele unui testament
E tot filozofie...
Asta-i rochia albastra
Între oglinzi paralele
Ultima noapte de dragoste
CARTEA A DOUA
Întâia noapte de razboi
Fata cu obraz verde, la Vulcan
Întâmplari pe apa Oltului
Post înaintat la Cohalm
Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu
"Wer kann Rumänien retten?"
Comunicat apocrif
LA PIATRA CRAIULUI, ÎN MUNTE
În primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, întâia data concentrat,
luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitala, la fortificarea vaii
Prahovei, între Busteni si Predeal. Niste santulete ca pentru scurgere de apa,
acoperite ici si colo cu ramuri si frunzis, întarite cu pamânt ca de un lat de
mâna, erau botezate de noi transee si aparau un front de vreo zece kilometri.
În fata lor, câteva dreptunghiuri de retele si "gropi de lup" erau
menite sa sporeasca fortificatiile noastre. Toate capetele acestea de transee,
risipite ici-colo, supraveghind soseaua (?) de pe boturi de deal, nu faceau,
puse cap la cap, un kilometru. Zece porci tiganesti, cu boturi puternice, ar fi
râmat, într-o jumatate de zi, toate întariturile de pe valea Prahovei, cu
retele de sârma si cu "gropi de lup" cu tot. (Gropile astea de lup
erau niste gropi cât cele pe care le fac, jucându-se, copiii în nisip, iar în
fund aveau batut câte un mic tarus, ascutit apoi ca o teapa în sus.) Dupa
socotelile Marelui stat-major român din 1916 - adica din timpul bataliei de la
Verdun - dusmanul care venea la atac avea sa calce, din nebagare de seama, în
aceste gropi si sa se împunga în tepi, fie în talpa, fie în spate. Despre
"valea fortificata" a Prahovei vorbea cu respect toata tara:
Parlamentul, partidele politice si presa. Ca sa nu poata fi vazute din tren
aceste realizari misterioase, vagoanele nu circulau decât cu perdelele trase,
sau, daca nu erau perdele, cu geamurile mânjite cu vopsea alba, iar de la
Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la arma. La 10 mai, în
acelasi an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an si mai bine, se gasea
pe frontiera, deasupra Dâmbovicioarei în munti, tot pentru acoperire si
fortificatii. Aci, aceeasi gluma: câteva sute de metri de transee-jucarii erau
menite sa ilustreze principiile tactice ale armatei române de neînvins. Frontul
de acoperire al batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece
kilometri de frontiera, catre vama Giuvala în dreapta, iar spre stânga pâna la
domul alb, de piatra, al culmii Piatra Craiului. Noi "fortificasem"
însa, cu trei sute de metri de transee, ca mai sus, dar fara gropi de lup,
numai batatura de iarba verde dintre casuta care ne slujea de popota si casuta
unde locuia comandantul de batalion. Fireste ca daca vreun nefericit s-ar fi
ratacit pe aci "sa vada" întariturile noastre, ar fi fost arestat si
probabil executat ca un spion.
În realitate, vremea se trecea cu instructie într-o poiana mai marisoara, cu
asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua
Oborului, când ne împarteam în români si turci, si navaleam urlând unii
într-altii. Stiu bine ca în acest timp se dadeau asigurari în Parlamentul tarii
ca "suntem bine pregatiti", ca în doi ani de neutralitate
"armamentul a fost pus la punct", iar anumite persoane îsi luau
raspunderea afirmarii ca suntem gata "pâna la ultimul nasture, pâna la
ultimul cartus", iar cu stiinta luptei pâna la cucerirea oricarei pozitii,
fie ea socotita ca inexpugnabila.
Pentru ceilalti, poate ca aceasta vilegiatura militara n-ar fi fost prea mult
dezagreabila. Camarazii erau oameni cumsecade, care îsi credeau la necaz.
Prânzurile si cinele luate laolalta, în odaita scunda a popotei, treceau
potolit, între mâncaruri de birt mic, taraganate convorbiri despre amaraciunile
concentrarii prea îndelungate, despre intrigile de la comanda regimentului,
despre cele mai bune sfaturi pentru pregatirea muraturilor si a borsului,
menite sa fie trimise prin scrisori acasa, si, în zile mai de seama, despre
partidele politice ale tarii, când cei care citeau gazeta în fiecare zi aveau
prilej sa straluceasca prin comunicari inedite.
Pentru mine însa aceasta concentrare era o lunga deznadejde. De multe ori
seara, la popota, era destul un singur cuvânt ca sa trezeasca rascoliri si sa
întarâte dureri amortite. E îngrozitoare uneori aceasta putere a unei singure
propozitiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca sa porneasca dintr-o data
macinarea sufleteasca, asa cum din zecile de combinatii cu sapte litere ale
unui lacat secret, una singura deschide spre interior. În asemenea împrejurari,
noptile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate si mistuitoare.
La drept vorbind însa, în asta-seara nu atât discutia, care nu mai era o simpla
aluzie, m-a aruncat în halul acesta de rascolire, ba era chiar prea directa ca
sa mai fie atât de otravitoare, cât încercarea neizbutita, pe lânga comandantul
batalionului, de a obtine o permisie la Câmpulung.
"Popota" unde suntem acum e într-o odaie mica, sateasca, mai sus
decât toate satele românesti din munte. E abia mai mare ca o coliba, varuita în
alb, cu doua paturi înguste la perete, acoperite cu velinte vechi, si care acum
ne slujesc si drept scaune de masa. O lampa de "gaz" da o lumina
galbuie, aproape la fel de lesinata ca a vinului, din paharele mari de apa, de
dinainte. Masa e, fireste, de brad, ca la cârciumile de drum mare si acoperita
cu pânza taraneasca. Cum fiecare ofiter are tacâmul lui de acasa, ales cu
dinadins de proasta calitate, "ca se pierde", avem dinainte o
împerechere de farfurii, cutite si pahare, adunate parca de prin bâlci. Toti
cei paisprezece ofiteri ai batalionului de acoperire suntem îngramaditi aici
si, în asteptarea cafelelor, se continua, fara ca nimeni sa se sinchiseasca de
fumaria în care ne gasim, discutia începuta o data cu masa si iscata de o
gazeta adusa de la aprovizionare.
Întâmplarea e între cele obisnuite, iar discutia e la fel cu toate discutiile
literare, filozofice, artistice, politice, militare, religioase ale oamenilor
care, în saloane, în restaurante, în tren, în sala de asteptare a dentistului,
"îsi spun parerea lor" cu convingerea neînduplecata si matematica cu
care larvele îsi tes în jur gogosi.
Un proces dezbatut la Curtea-cu-jurati din Bucuresti a sfârsit printr-o
achitare, patimas comentata. Un barbat din asa-zisa societate buna si-a ucis
nevasta necredincioasa si a fost absolvit de vina de catre judecatorii lui.
Capitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flacau ardelean, fara sa
fie din Ardeal, voinic, cu mustata balaie, regulata ca insigna de pe sapca
cheferista, ceva mai mare însa, aproba fara codire hotarârea juratilor...
- Domnule, nevasta trebuie sa fie nevasta si casa, casa. Daca-i arde de altele,
sa nu se marite. Ai copii, ai necazuri, muncesti ca un câine si ea sa-si faca
de cap?... Ei, asta nu... Daca eram jurat, si eu îl achitam.
Capitanul Dimiu e un conformist. Întârziat mult în grad, om cu rosturi
gospodaresti, nu si-ar permite sa poarte la vârsta lui chipiu frantuzesc,
moale, turtit, asa cum poarta capitanii tineri, ci a ramas la modelul "Regele
Carol I", înalt, rigid ca de carton (ca asa si era), tesit la spate numai.
Mai surprinzator parea ca opinia contrara era sustinuta de capitanul Corabu,
tânar si crunt ofiter, cu scoala germana, justitiar neînduplecabil,
"spaima regimentului". Acum era de nerecunoscut. Pastra asprimea
frazei scurte, dar sentimentele acestea de aparator al dragostei nu i le
banuise nimeni, niciodata.
- Cu ce drept sa ucizi o femeie care nu te mai iubeste? N-ai decât sa te
desparti. Dragostea-i frumoasa tocmai pentru ca nu poate cunoaste nici o
silnicie. E preferinta sincera. Nu poti sa-mi impui sa te iubesc cu sila.
Capitanul Floroiu, putintel, delicat si cu fata blonda-sters, îmbatrânita
înainte de vreme, era de aceeasi parere.
- Cum poti sa ai cruzimea sa siluiesti sufletul unei femei? Dreptul la dragoste
e sfânt, domnule... Da, da... si aci lungea mult, cu capul întors a necaz, în
profil, pe cei doi "a". Îti spun eu... oricând... unei femei trebuie
sa-i fie îngaduit sa-si caute fericirea.
Si toti ceilalti, tineri sau mai batrâiori, lasând ca discutia sa fie dusa cum
se cuvine de catre superiori, erau, dealtfel, de aceeasi parere.
As fi vrut totusi sa spun si eu doua vorbe. Simplismul convins al acestei
discutii ma facea sa surâd nervos, caci se suprapunea celor înveninate din
mine, ca în revistele ilustrate prost, unde rosul cade alaturi de conturul
negru. Dar fiindca vorbeam încet, nu eram auzit, si cum începeam fraza, câte o
voce mai puternica mi-o lua cu hotarâre si pasiune înainte.
Ar fi drept sa arat ca nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta
asa. În literatura, de pilda, si în teatru era acelasi lucru. Nu numai
romanele, dar toate piesele asa-zise bulevardiere, mult la moda pe atunci, nu
proclamau decât "dreptul la iubire", si în privinta asta erau noi si
revolutionare, fata de piesele care proclamau în vremuri prafuite: Ucide-o!...
Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tânar francez, ale carui
eroine "poetice", elocvente, cu parul despletit si umerii goi,
într-un decor de lux si muzica, îsi cautau "fericirea" trecând peste
orice, târâte de patima. Femeile din toate capitalele plângeau, înduiosate pâna
la mistuire de neîntelegerea barbatilor brutali din piesa, incapabili sa simta
frumusetea sublima a iubirii.
Cum teatrul, mai cu seama prin dialogul lui, care trebuia sa dea "iluzia
vietii" (presarat doar cu vorbe de spirit ici si colo), se obligase sa dea
deci imaginea exacta a publicului si a convorbirilor lui, publicul, la rândul
sau, împrumuta din scena fraze si formule gata si astfel, în baza unui
principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalitatilor
comunicante, se stabilise o adevarata nivelare între autori si spectatori:
- Nu stiu, domnule - filozofa cu resemnare capitanul Dimiu, stând mare, dar
cuminte ca o fata, la masa - mie mi se pare ca nevasta nu trebuie sa-si faca de
cap... mai e si obrazul omului în joc. Si dadu ordonantei servetul împaturit cu
grija si chibzuiala. Surâd caldut capitanului, si pentru ca are dreptate, si
pentru ca am nevoie de bunavointa lui. Pândesc cu suflet de sluga momentul sa-i
cer o favoare.
- Domnule capitan - caci capitanul Floroiu era ceva mai nou în grad decât
comandantul de batalion - admiti dumneata, te rog spune, admiti dumneata sa
ucizi o femeie care-ti declara ca nu te poate iubi? Ei, cum vine asta?
- Nu stiu cum vine, dar eu as achita pe cel care si-a omorât nevasta din
pricina ca ea si-a parasit barbatul si copiii.
Am surâs din nou mieros si aprobator. Stiu cât plictiseau pe camarazii mei
aceste încercari care adulmecau bunavointa comandantului, dar era peste
puterile mele. Ma oferisem în ajun sa execut cu plutonul o sapatura pe care
altii nu o izbutisera, si aceasta oferta a mea îi dezgustase. Întelegeam
limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam face? În mine era o foiala de
serpi, care ajungea deasupra numai într-un surâs, înseriat vietii militaresti.
Am crezut acum ca e momentul propice si - în soapta bâlbâita, jucându-ma cu
furculita si cutitul, sa nu tradez emotia de moarte care ma gâtuia - i-am
repetat cererea din ajun.
- Domnule capitan... stiti... va rugasem... am la Câmpulung... Trebuie sa fiu
mâine seara acolo. Stiti, azi am aranjat cu serviciul...
Îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hârtie alba, pe
care le arunca, prin camera, copiii, jucându-se.
S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasa acra si plictisita:
- Domnule sublocotenent - cu un "domnule" trântit - ti-am spus ca nu
se poate, nu o data, de zece ori. Nu se poate, si nu se poate... Aici nu sunt
nici eu de capul meu.
Am devenit livid si am surâs ca un câine lovit, cerând parca scuze ca înghit
puneri la punct atât de grave.
Dar peste câteva clipe m-a cuprins o ura amara si seaca împotriva tuturor.
Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabila, pripit, ca o încalzire si
o iritatie a pielii pe tot corpul. Nu asteptam decât sa izbucnesc... Pândeam un
prilej, o cotitura de fraza sau un gest, ca sa intervin cu o aruncatura de
grenada. Totdeauna, insuccesul ma face în stare sa comit, dupa el, o serie
interminabila de greseli, ca un jucator la ruleta, care, încercând sa se
refaca, mizeaza mereu în contratimp: de doua-trei ori pe rând rosu si trece
apoi pe negru, tocmai când acesta nu mai iese, revine, si asa la nesfârsit, cu
îndârjire. Sunt în stare sa fac fata, cu un sânge rece neobisnuit, chiar
întâmplarilor extraordinare, pot transforma însa mici incidente în adevarate
catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu.
Eram acum destul de lucid ca sa-mi dau seama ca sunt aproape în pragul unei
nenorociri, caci în asemenea împrejurari consiliile de razboi sunt, ca si
regulamentele, necrutatoare si dau pedepse absolut disproportionate - douazeci
de ani de munca silnica pentru o palma data superiorului, de pilda - dar în
acelasi timp ma simteam evadat din mine însumi, cazut ca pe un povârnis
prapastios.
- Corabule, asculta-ma ce-ti spun... Asta-i parerea mea cel putin. Cum? admiti
dumneata ca sa... ca asa vine, nu-i asa? - si aci întoarse capul ca sa gaseasca
macar o aprobare initiala, dar nu mi-a întâlnit decât privirea taioasa - în
sfârsit, nu-i asa? ca sa-si lase casa si copiii, sa-ti spuna "alivoar,
stimabile" si tu sa nu-i rupi picioarele?... Ba sa faci si pe delicatu!
"Noroc si sa fie de-a buna, cucoana."
- Domnule capitan - caci Corabu nu numai ca era cu mult mai nou, dar îi era
acum si subaltern - eu va întreb înca o data: Admiteti dumneavoastra dragoste
cu sila? Daca o femeie zice "nu-mi mai placi... sa ne despartim"...
Poti dumneata sa spui: "nu... esti condamnata pe toata viata, n-ai drept
sa divortezi..." Da?
- Ei bine, daca e vorba de o despartire în regula, atunci e altceva, fireste.
Eu nu vorbesc de divort... eu zic de femeia care-si însala barbatul.
Am intervenit nervos si aproape suierat... Atât de viu si ca mimica, încât toti
s-au întors spre mine.
- Nu, nici atunci.
Si am reluat mai scazut, demascându-mi premeditarea, acum când toti ma priveau
uimiti.
- Discutia dumneavoastra e copilaroasa si primara. Nu cunoasteti nimic din
psihologia dragostei. Folositi un material nediferentiat.
Daca as fi spus asta ca opinie obiectiva, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar
era în tonul meu, în ostentatia neologismelor, o nuanta de jignire si dispret,
încât toti m-au privit mirati, nedeprinsi cu atitudini atât de putin
militaresti, iar capitanul Corabu, întarâtat, dar stapânindu-se, s-a întors
spre mine cu un fel de mica solemnitate acra de magistrat.
- Cum, domnule, daca o femeie zice: "nu mai vreau", dumneata zici:
"ba da, sa vrei?" Hai?
- Daca e vorba de o simpla împreunare, da... are drept sa zica: nu mai vreau...
Dar iubirea e altceva. Iar daca nu stiti ce e, puteti, cu notiunile
dumneavoastra cumparate si vândute cu toptanul: "asa am auzit... asa
vând" sa dezbateti toata viata, ca tot nu ajungeti la nimic. Si privindu-i
dispretuitor: Discutati mai bine ceea ce va pricepeti.
Au tresarit toti si apoi au ramas încremeniti de nedumerire, ca si când din
tavan s-ar fi desprins, si ar fi cazut în mijlocul mesei, peste farfurii si
pahare, o cobra încolacita si împaiata. Izbucnirea mea era nelalocul ei,
vulgara, fara temei, între oamenii acestia care vorbeau obisnuit dupa masa, dar
musteala otravitoare din mine trebuia sa razbeasca. M-am sculat brusc si am
iesit batos ca dintr-o plina sedinta, mereu în uimirea tuturor.
M-a ajuns în prag, ca un cutit în inima, suieratoare si groaznica, vocea
capitanului Corabu:
- Sublocotenent Gheorghidiu...
Si în aceeasi clipa am auzit un rostogolit de tacâmuri, caderea unui scaun si
am înteles ca, turbat, capitanul Corabu sarise în mijlocul odaii.
Am încremenit o clipa cu spatele la ei si am gândit: sunt pierdut... linistit
si simplu, cum poate fi un medic care ar constata ca are cancer. Stiam ca mai
lovise un ofiter.
M-am întors dintr-o data cu tot corpul si am facut un pas înspre mijlocul
odaii. Capitanul Corabu, care, înfipt în picioare si mult mai voinic decât mine,
ma astepta, a înlemnit cu mâna ridicata când a vazut pumnul meu crispat, gata
sa loveasca. Ma simteam alb, cu tot sufletul în asteptare si linistit ca un
cadavru. Era, dealtfel, un fior în întreaga încapere, care a facut sa nu mai
respire nimeni. Capitanul mi-a întâlnit privirea si a ramas ca o linie. Cred ca
mi-a vazut în ochi privelisti de moarte, ca peisajele lunare. Au înteles toti
ca sunt hotarât sa raspund si apoi sa ma omor. Niciodata n-am fost lovit ca
barbat si cred ca n-as putea îndura asta. Dealtfel, mai ajunsesem de doua ori
poate, în viata mea, pâna în acest prag. Ba, copil chiar, era sa fiu sfâsiat de
un buldog, care se napustise asupra mea, dar i-am întâlnit într-o fulgerare
privirea, si a încremenit pe loc, ca si mine, alb atunci, ca si azi, probabil.
Niciodata simt ca n-as putea face asta cu vointa, ca un exercitiu. Cred mai
curând ca aceasta privire e ca o punte suprema de la suflet la suflet, de la
element la element.
Am iesit palid mereu, în tacerea obosita si întinsa.
În salita mica, aproape sa ma lovesc de ordonantele care scoteau tacâmurile...
- Domnule sublocotenent, la noapte compania noastra da trei posturi!
Era plutonierul Raicu, care astepta sa terminam masa.
- Lasa-ma în pace, si am iesit în luminisul de iarba si luna. E în mine acum o
deznadejde mistuitoare, care numai la gândul ca trebuie sa ma duc acasa îmi
îngroasa vinele gâtului. Simt nevoia sa alerg, sa umblu pe poteci. Nu stiu ce
sa fac si ma ispiteste, ca o soapta seaca, gândul sa plec totusi la Câmpulung,
acolo unde se aleg firele norocului meu. Un îndemn de prudenta îmi spune însa
ca as zadarnici poate totul, printr-o greseala de impulsiv.
Orisan ma ajunge din urma, îngrijorat, si ma întreaba de aproape:
- Gheorghidiule, asculta, ce e cu tine?
Îmi ia bratul, dar caut sa ocolesc raspunsul.
- Nimic.
- Asculta, ma, ce a fost iesirea de adineauri?
Nu mint deloc, fireste, când, abia retinându-ma, continuu si acum o fierbere,
nejustificata de temperatura locului si a momentului si deci retorica pentru
spectator sau pentru cel ce nu se recunoaste în întâmplare.
- M-a scos din sarite atâta saracie de spirit într-o discutie. Cu notiuni
primare, grosolane, cu întelesuri nediferentiate. Ce stiu ei despre dragoste,
de vorbesc interminabil? Platitudini, poncife din carti si formule curente...
Dogme banale, care circula si care tin loc de cugetare.
- Dar... si ramâne în gol, caci simte, acum abia, ca lamuririle sunt din alta
"clasa" decât i se paruse izbucnirea insolenta de adineauri.
Si totusi el nu banuieste nici acum, nu poate da la o parte perdeaua care-mi
acopera sufletul, ca sa stie ce rani sunt acolo, cât de mult aceasta izbucnire
a mea e un istovitor si amar "pro domo". Nu-l las sa ma întrerupa
macar.
- Ce-i o iubire, ca s-o faci regula casnica? A se sterge pe picioare la usa...
a nu-si însela barbatul... asa cum vrea Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea
regulament de serviciu interior al conjugalitatii? Dar infinit mai superficiala
înca e formula lui Corabu. Cum? se pot desparti asa de usor doi amanti? Un
bandaj aplicat prea multe zile pe o rana si se lipeste de ea de nu-l poti
desface decât cu suferinte de neîndurat... dar doua suflete care s-au
împletit... au crescut apoi laolalta? Daca admiti ca o casnicie e o asociatie
pentru bunul trai în viata, e rusinos, fireste, sa protestezi atunci când e
dizolvata. Dar cum sa primesti formula de metafizica vulgara ca iubirea
sufleteasca e o conjugare de entitati abstracte, care când se desfac se
regasesc în aceeasi forma si cantitate ca înainte de contopire: doi litri de
apa si sare, pusi la distilat, dau un litru si jumatate de apa si o jumatate de
litru de sare; amesteci iar si iar ai doi litri de apa si sare? A crede ca
iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplista înseamna, fireste, a
discuta ca toata lumea, prosteste... O femeie îsi da sufletul si pe urma si-l
reia intact. Si de ce nu? Are drept sa ia înapoi exact cât a dat.
Fara sa vreau, înfierbântat înca de propria mea izbucnire, de tot ce mocnisem
în suflet, strâng furios bratul lui Orisan, care la început a încercat nedumerit
sa ma întrerupa si care acum, întelegând, ca la lumina unei torte, ca e vorba
de sentimente refulate, sugrumate îndelunga vreme, tace, ascultându-ma, pe
poteca luminata de luna, sub cerul înalt, aci, între culmi de munti.
- O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... Trebuie timp si
trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti
greu, la început, sa-ti placa femeia fara care mai târziu nu mai poti trai.
Iubesti întâi din mila, din îndatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca
asta o face fericita, îti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa înseli atâta
încredere. Pe urma te obisnuiesti cu surâsul si vocea ei, asa cum te
obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat îti trebuieste prezenta ei zilnica.
Înabusi în tine mugurii oricaror altor prietenii si iubiri. Toate planurile de
viitor ti le faci în functie de nevoile si preferintele ei. Vrei succese ca sa
ai surâsul ei. Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile
sufletesti repetate si ca, mentinute cu vointa, duc la o adevarata nevroza.
Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urma.
Îti construiesti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, îti
fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor pâna la
moarte sunt facute pentru doi insi. A plecat de acasa, si esti necontenit
îngrijorat sa nu i se întâmple ceva... Te strapunge ca un stilet orice aluzie
despre ea si esti nebun de fericire când, dupa greutati materiale si umilinte
uneori, ai izbutit sa-i faci o surpriza care s-o uimeasca de placere. Ei bine,
într-o zi vine femeia aceasta si-ti spune ca toate astea trebuie sa înceteze
pâna mâine la ora 11,35, când pleaca la gara. Shylock n-a avut curajul sa taie
din spatele unui om viu exact livra de carne la care avea dreptul, caci stia ca
asta nu se poate. Totusi, femeia crede ca din aceasta simbioza sentimentala,
care e iubirea, poate sa-si ia înapoi numai partea pe care a adus-o ea fara sa
faca rau restului. Nici un doctor nu are curajul sa desparta corpurile celor
nascuti uniti, caci le-ar ucide pe amândoua. Când e cu adevarat vorba de o
iubire mare, daca unul dintre amanti încearca imposibilul, rezultatul e
acelasi. Celalalt, barbat sau femeie, se sinucide, dar întâi poate ucide. De
altminteri asa e si frumos. Trebuie sa se stie ca si iubirea are riscurile ei.
Ca acei care se iubesc au drept de viata si de moarte, unul asupra celuilalt.
Orisan nu vede ca-mi sunt ochii plini de lacrimi în întuneric, dar fara
îndoiala simte asta din deznadejdea înmuiata a vocii mele. Tace, alaturi de
mine, îndelung, din delicatete... Abia târziu ma întreaba cu sfiiciune:
- Suferi, Gheorghidiule?
Nu raspund nimic, caci as izbucni în hohote nervoase. Muschii fetei îmi sunt
contractati.
Ma duce apoi pâna acasa. În prag, nu ma mai pot stapâni.
- Daca mâine seara nu-mi da drumul pentru doua zile, dezertez.
Pleaca fara sa spuie o vorba, dar ghicesc în strângerea de mâna o nedumerire, o
prietenie descurajata parca.
