Puncte de vedere

Prof. DUMITRU SUTA

MIHAI EMINESCU

Universul poetic-văzut altfel

        RECUPERAREA UNIVERSALITĂŢII

       Marii lingvişti ai lumii au admis că limba română este unul dintre idiomurile cele mai interesante ale latinităţii prin structura genetică şi prin modul de a fi străbătut veacurile în circumstanţe  mai puţin favorabile şi dispuse adeseori să-i amputeze fiinţa.Cultura românească a cunoscut în devenirea sa un  tratament asemănător.

       In Evul Mediu, capitalele Roma şi Constantinopole au urzit în jurul lor  un dinamism spiritual şi o civilizaţie de care a rămas departe poporul românesc, condamnat în ,,mileniul întunecat”  la izolare în gastereopodia munţilor(Lucian  Blaga) ,între neamuri cu alte gene  culturale, şi la o necontenită zbuciumare pentru supravieţuire etnică    .Imprejurările  istorice, arareori şi pentru  puţină vreme favorabile, explică disproporţiile  în exprimarea culturală  de la noi prin raportare la vestul spre care şi astăzi năzuim din răsputeri.

       Comparăm momentele când  apar primele texte în limbile naţionale din aria neolatinităţii.

        Cel mai vechi text în limba franceză îl reprezintă  ,,Jurămintele de  la  Straassbourg’’  făcute  între nepoţii lui  Carol cel  Mare ,în anul  842..

         Primul document de limbă  italiană  datează din anul  960.

          Poemul epic  ,,Cidul’’ apare în  anul 1140, în limba spaniolă.

         In limba română,primul text are ca data  certă anul 1521 , Scrisoarea lui Neacşu din Cămpulung .

         In secolul al XIV-lea,la 1320, cănd Dante Aligheri finaliza  ,,Divina Comedie’în limba italiană,Basarab I întemeia la 1330 primul stat feudal  în Ţara Românească  ,iar tradiţia de câteva veacuri  oficializase în biserică şi administraţie limba slavonă, de nimeni vorbită în viu grai şi total străină  poporului român. Pe când Renaşterea trasa nestăvilite libertăţi de creaţie spiritului, puhoiul otoman zădărnicea  intenţia de corelare a acestei părţi a lumii cu umanismul italian.Pe când în Apus informaţia culturală  se pregătea  să circule cu viteza textului tipărit, la noi , Nicodim de  Athos , izgonit din Serbia  de adversarii ortodoxismului , clădeşte mânăstirile  Vodiţa şi Tismana, şi prin migala degetelor  înmulţeşte între 1405-1406 cărţi de ritual creştin , actiune de eroism cultural  la vremea aceea pentru noi.Pe când  Michelangelo, Leonardo de Vinci, Shakespeare  sau Cervantes  se înscriau pe lista  perenă a posterităţii , iar în Franţa  se edificase  Academia, Grigore Ureche, Miron Costin ,  Varlaam sau Dosoftei încep să-şi înnobileze scrisul  elaborând texte în limba română,  îndepărtînd  injuriile  lui Simion Dascălu faţă de nobleţea etnogenetică şi ecumenică  a neamului lor. Apostolii Scolii Ardelene  îi continuă pe înaintaşii umanişti (Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino sau Dimitrie Cantemir) , argumentând în dezbateri de rang european  esenţa  latină , unitatea de neam a tuturor romănilor şi drepturile naturale şi juridice ale românilor din Ardeal.

       Paşoptismul întreprinde însă deschiderea viguroasă spre universal şi resimte cu înfrigurare  paradoxala  rămânere în urmă  a culturii  noastre. Heliade Rădulescu, în primul rând, sub presiunea acută a  grabei istorice , traduce în romăneşte tot ce putea fi  mai de folos şi zideşte cu o putere de titan  edificiul modernităţii noasrtre. Secolul al

2

XIX-lea  a însemnat  pentru noi iluminism, clasicism,  preromantism , romantism şi realism şi numai imensa capacitate de asimilare   a limbii si  culturii  motivează cum le-a fost romănilor la îndemână , în doar câteva decenii, sinteza unor  etape spirtuale desfăşurate în alte părţi ale lumii de-a lungul mai  multor veacuri. Poezia,proza şi dramaturgia paşoptistă restrâng prin Heliade,Grigore Alexadrescu, Mihail Kogălniceanu ,Costache Negruzzi ,Alecu Russo, Vasile Alecsandri,Nicolae Filimon sau B.P. Hasdeu  imensa sincopă ce ne dscrimina de Olimpul european .

       Insă prin geniul lui Mihai Eminescu literatura română  cunoaşte  primul moment al desăvârşirii  şi sincronizarea estetică cu ceea  se durase  desăvârşit în lume

       In  perioada paşoptistă cultura  se naţionalizase, în următoarea etapă-JUNIMISMUL-îşi descoperă lucid drumurile îndelung căutate anterior şi urcă prin Mihai Eminescu în râvnita emisferă  a universalităţii.

Ultimul poet romantic    în ordine cronologică, dar  unul dintre marii poeţi ai lumii în profil axiologic concentrează esenţele culturale  a sute de generaţii  în care s-au înrolat  autorii din veac  ai,, Mioriţei’’,cronicarii , luminaţii mitropoliţi şi întreaga strălucire  a  pămîntului dacolatin  care a trudit  cu o nestrămutată credinţă în destinul său cultural.

UNIVERSUL POETIC

        La încercarea istoricilor şi criticilor literari  români şi străni ,consacraţi în studierea operei artistice eminesciene, şi seduşi să elaboreze o rezumare ordonatoare a necuprinsului, alăturăm propria noastră sinteză , generată, în primul rând, de nevoia  didactică de accedere spre profunzime şi simplitate.Promotorii unei asemenea tentative ,distinşi autori de manual didactic liceal, descoperă în varietatea  operei eminesciene un număr de opt mituri fundamentale :1)mitul naşterii şi al morţii universului; 2)mitul istoriei;3)mitul dascălului ;4)mitul erotic;5)mitul oniric,6)mitul regresiunii spre elementar;7)mitul creatorului;8)mitul literar.(1) La originea acestei alternative  se află reacţia genuină a unui subiect ce întreprinde structurarea din  interiorul cosmosului liric , iar dintr-o astfel de perspectivă cifra opt poate deveni oricând relativă, sub magia unui zăcământ poetic care poate să renască chiar în momentul când ţi se pare certă  iluzia unei limite.Noi intenţionăm ,pe cât ne este cu putinţă, să ne detaşăm de mirajul lăuntirc al emisferei poetice eminesciene  şi să ne ataşăm unei viziuni  raţionale supraordonatoare.

       Perceperea ca mare scriitor naţional şi universal a lui Mihai Eminescu  reclamă corelarea dintre zestrea etnogenetică, informaţia culturală şi emisfera universalităţii  în care s-a integrat  geniul său.In privinţa cadrului de invariante ce administerează intuiţia eminesciană–miturile-noi opinăm că acestea sunt gravate în substratul fertil al informaţiei etnogenetice şi,spre deosebire de Eugen Simion, demonstraţia va impune un alt profil arhetipal .

          Informaţia culturală  a lui Mihai Eminescu  este investigată întâia dată de Titu Maiorescu în „Eminescu şi poeziile lui,”  Ideologul junimist defineşte resorturile intime ale fiinţei creatorului. încredinţat că harul divinităţii i-a înzestrat din naştere geniul, dar la consemnul predestinării s-a încorporat chemarea nedomolită de a-şi spori cunoaşterea cu ceea ce devenise etern.

3

        . Pentru a argumenta semnificaţia frazei ,,Eminescu este un om al timpului modern, cultura  sa individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi’’, mentorul Junimii enumeră următoarele izvoare de spritualitate ,,Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti,de a studia, de a cunoaşte,el îşi înzestra memoria cu operele însemnate din literatura antică şi modernă. Cunoscător al filozofiei , în special a lui,Platon  ,Kant  şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase ,mai ales al celei creştine  şi buddaiste,admirator al Vedelor,pasionat  pentru operele poetice din  toate timpurile,posedând  ştiinţa celor publicate până astăzi din istoria şi limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul  concret de unde să-şi formeze  înalta abstracţiune  care în poeziile sale ne  deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti. Căci cum să ajungi la o privire generală dacă  nu ai în cunoştinţele tale treptele succesive care să te ridice până la ea?Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracteristice în care se întrupează profunda lui emoţiune asupra începuturilor lumii ,asupra vieţii omului,asupra soartei poporului român’’(2)

               Uluit de titanismul proteic al individualităţii, Garabet Ibrăileanu afirma că Mihai Eminescu surprinde literatura română din secolul al XIX-lea asemenea unui meteorit ,însă autoritatea altor puncte de vedere stabileşte asocieri între monumentalitatea  operei  şi registrul  virtualităţilor culturale indigene.

        In lucrarea deja amintită,Titu Maiorescu  stabilea afinităţi între  poeziile eminesciene şi poezia populară ,,din care s-au hrănit mai întăi şi deasupra căreia s-au ridicat pas cu pas  până la exprimarea  celor mai înalte concepţiuni’’(3).

       In ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent’’,George Călinescu extinde indubitabil câmpul acestui raţionamet:,,Credinţa de până mai deunăzi că Eminescu e un meteor, ieşit din neant, ca un miracol,  fără nici o legătură cu trecutul, se dovedeşte falsă. Eminescu e cel mai tradiţional poet,absorbind toate elementele, şi cele mai mărunte,ale literaturii antecedente.Toate temele lui ies din tradiţia românească , oricât de scurtă ,şi înrâuririle srtrăine ,pornite şi acelea înaintea lui ,aduc numai nuanţe şi detalii’’(4)

          Filozofia culturii operează cu metode ce diminuează ispitele impresionismului în stabilirea factorilor dinamici ai plăsmuirilor culturale,valorizând orientarea lui Maiorescu şi Călinescu .Leo Frobenius  argumenta sistematic că în universul culturii libertatea „este limitată de paideuma ce-l însufleţeşte spaţial şi temporal pe omul individual”(5). Lucian Blaga dezvoltă într-o direcţie originală filozofia culturii iniţiată în plan european de Oswald Spengler,Leo Frobenius şi Wilhelm Worringer, fundamentându-şi una dintre coloanele sistemului său de gândire  pe spiritul tradiţional românesc. În  opinia sa ”Naţionalitatea unei opere este,deci, o fatalitate, şi nu se obţine prin utilitatea conştientă şi programatică  a unor elemente de cultură exterioară(...)Cănd fondul etnic există în om, are putere de destin, iar artistul, orice ar încerca, nu scapă de poruncile scrise în anatomia lirică a fiinţei sale”(6). Fără itinerariul pregătit de culturile minore  nu s-a născut vreodată o cultură majoră (7) .  Nu este îndeajuns elanul genial fără vigoarea unei temelii,                                                       „iar această temelie (...)e totdeauna  matricea stilistică a unei culturi popualare’’(8).În capitolul „Influenţe modelatoare şi catalitice” din „Spaţiu mioritic” Filozoful Lucian Blaga  emite,cu câţiva ani înainte de apariţia „Istoriei...” lui George Călinescu , judecăţi edificatoare  despre legătura misterioasă dintre opera lui Eminescu şi entelehia imponderabilă a matricei stilistice româneşti: „Istoria şi critica noastră literară au făcut, după cum se ştie, o adevărată vânătoare după ideile de împrumut ale lui Eminescu.

4

Satisfacţia gonacilor de a fi făcut o descoperire, reală sau fictivă, a cam împiedicat pe istoricii şi criticii noştri literari să se aplece mai de aproape peste configuraţia nativă a poetului.”(9)Denunţând că schopenhauerismul şi budhismul  sunt împrumuturi exterioare şi nu structuri  constitutive,Lucian Blaga aplică,cu o temeinică argumentaţie, teoria inconştientului,pentru a interpreta resorturile intime ale personalitţii lui Eminescu.:   ,,In inconştientul lui Eminescu întrezărim prezenţa tuturor determinantelor stilistice , pe care le-am descoperit  în stratul duhului nostru popular, doar astfel dozate şi constelate, din pricina factorului personal’’(10) „Poezia lui Eminescu e clădită pe mai multe portative . Ea e plină de complexe” personanţe”ale unor structuri inconştiente.De altfel,în asemenea aspecte trebuie să căutăm pe Eminescu, iar nu în bietele reminiscienţe  schopenhaueriene-budhiste,sau în motivele brute, călătoare, care îl arată  tributar romantismului timpului.De aceste împrumuturi a putut face atâta caz numai o critică incapabilă de a vedea dincolo de materia unei opere literare. Există o „Idee Eminescu”,iar aceasta s-a zidit sub zodii româneşti”(11) ,,In Eminescu matricea stilistică romănească, cu apriorismul ei profund inconştient, devine creatoare pe plan major .Eminescu  e de un  românism sublimat, complex,creator’’( 12). Mult mai târziu,justeţea permptorie a analizei blagiene ,evitată de exegeza românească, apare confirmată involuntar,şi prin aceasta  mult mai obiectiv,de reflecţia unei cercetătoare indiene Amita Bhose:” E interesant faptul  că în timp ce aproape toţi eminescologii români afirmă izvoarele indiene ale gândirii eminesciene expuse în „Rugăciunea unui edac”, unui indian i se pare că sentimentele de bază ale poeziei au un izvor autohton de inspiraţie, la care se adaugă unele împrumuturi din filozofia indiană”(13)

        Sintagma „Poetul naţional” îşi justifică greutatea semnificativă mai mult decât şi-a putut închipui autorul însuşi, tocmai prin existenţa evidentei relaţii ,sugerate de Maiorescu, argumentate în treacăt de Călinescu, pentru care pledează cu temei Lucian Blaga şi pe care o sintetizăm prin afirmaţia unuia dintre părinţii filozofiei culturii, Leo Frobenius: „ Opera individuală se află aşadar, în toate cazurile în entelehia întregului”(14). Spre deosebire  de Eugen Simion , argumentarea noastră prescrie o altă logică  perimetrului  pe care se încrustează profilul mitic al universului eminescian.În acestă logică,urmăm îndeaproape misterioasa legătură a creatorului individual  cu matricea stilistică a culturii populare româneşti(LucianBlaga)cu „entelehia întregului”(LeoFrobenius), sau cu „tradiţia românească” din care ies,în opinia lui G. Călinescu,toate temele lui Eminescu Aceaasta înseamnă că miturile pe care se zideşte  tradiţia românească au modelat şi „anatomia lirică” a fiinţei poetului naţional. Miturile tradiţiei folclorice , ca realităţi transindividuale intuite şi selectate de George Călinescu în momente de fastă inspiraţie,constituie , în opinia noastră, substratul primar pe care îşi durează Mihai Eminescu universul creaţiei sale:”naşterea poprului român,situaţia cosmică a omului,problema creaţiei(şi am putea zice în termeni moderni ,a culturii)şi sexualitatea”(15). Contrar criticului,mitul religiosului nu are statut derizoriu(16), ci reprezintă  o constantă a spiritualităţii noastre. Prin urmare,mitul etnogenezei,mitul mioritic, mitul zburătorului ,mitul estetic şi mitul religiosului  cristalizate,spunem noi, în orizontul supraordonator al mitului folcloric, generat de matricea stilistică a culturii noasrtre populare.                            .    .                                                                                                                                                                                                                                   Fenomenul asimilării ,propriu limbii şi culturii romăneşti, şi nu  cel  al imitaţiei îl

                                                               5

  caracterizează pe Mihai Eminescu, care preia din matricea stilistică a culturii populare româneşti vigoarea etnică, absoarbe datele culturii româneşti majore, preia informaţii din spaţiul spiritualităţii universale, iar din urzirea acestor izvoare în cerul personalităţii sale literatura romînă  prinde un relief  brusc ascendent spre zenit.

        De prof. Dumitru Suţă

Liceul Lazăr Edeleanu

-Năvodari-

Trimiteri ;i note

        1)Eugen  Simion(coordonator),Florina Rogalski,Daniel-Cristea Enache,”Limba română ,manual pentru clasa a XI-a,Bucureşti,Corint,2002,p.95-97.

        2)Titu Maiorescu,”Critice”,Bucureşti,Editura Minerva,1984,p.522.

        3)Id.,Ibidem.,p.523.

        4)G.Călinescu, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”,Ediţia a doua,revizuită şi adăugită,Prefaţă de Al. Piru,Bucureşti,Editura Minerva,1982,p,446.

         5))Leo Frobenius,”Paideuma”,Schiţa unei filozofii a culturii ,aspecte ale culturii şi civilizaţiei,Traducere de  Ion Roman,Prefaţa de Ion Frunzetti,Editura Meridiane,1985,p.130.

          6)Lucian Blaga,”Trilogia culturii”,Cuvânt înainte de Dumitru Ghieşe,Bucureşti,Editura pentru literatură,1969,p.301.

          7) Lucian Blaga,”Elogiul satului românesc”,în „Isvoade”,Ediţie îngrijită de Dorli Blaga şi Petre Nicolau,Prefaţă de George Gană,Bucureşti,Editura Minerva,1977,p.44.

          8)Lucian Blaga,”Trilogia culturii”(Ediţia 1969),p.257.

           9)Luciab Blaga,”Opere,9,Trilogia culturii”,Ediţie îngrijită de Dorli Blaga,Studiu introductiv de Al. Tănase,Bucureşti,Editura Minerva,1985,p.

          10)Id.,Ibidem.,p.318.

           11)Id., Ibidem.,p,325.

           12)Id.,Ibidem.,p.326.

            13) Amita Bhose”,Eminescu şi India”,p.92.

            14)L. Frobenius,”paideuma”,p,185.

           15)G. Călinescu,op.cit.,p.60.

            16) „Azi unii încearcă (şi lucrul e valabil în măsura izbutirii)să învieze alte elemente fabuloase.Ortodocşii vor să închidă punctele de temelie ale creştinismului în mituri autohtone...” , Id., Ibidem.,p.60.